Pași de vals și lecții de engleză

P

Mi-e foarte dor de anii studenției. Nu din pricina dezmățului la care eram subtil îndemnată de toți cei care, așa cum am făcut-o și eu, au dat cândva provincia pe mirajul capitalei, și pe care, o recunosc abia acum, nu l-am văzut nici măcar de la mare… depărtare. Mi-e dor pentru că mi-am luat lumea-n cap, visând, și mi-am permis să o port așa, oriunde și oricum am fost în stare să mă aventurez. Mi-e dor pentru că singurul dezmăț cu care mi-am răsfățat sufletul s-a tradus multă vreme prin teatru, filme și cărți. Stomacul n-a ieșit vreodată învingător în fața sufletului, deși nici luptele celor doi n-au fost prea aprige și, deci, nici victoria sufletului vreun succes cu care să se mândrească. Papilele gustative n-au avut parte de tratament regesc, obișnuindu-se să sufere în tăcere și, de la un punct încolo, să stea în banca lor și să-și vadă de treabă în condițiile date. Mi-am hrănit, în schimb, spiritul cât să-i țină de foame o viață de acum încolo.

Mă cunoșteau la vremea aceea toate doamnele ce împărțeau bilete doritorilor de rând – mai mult după voia lor, spre bucuria mea – la casieriile teatrelor din oraș. Doamnele de la Național mă simpatizau probabil cel mai mult. Nu s-au dat niciodată de gol altfel decât printr-un zâmbet discret, dar complice, a recunoaștere, și prin locuri de vază la spectacolele care îmi făceau cu ochiul. Adică toate. Căci nu era stagiune în care să ratez vreunul. Așa am ajuns să valsez pe-aceeași scenă cu Maia Morgenstern, în văzul unui public evident invidios pe norocul meu, atât de invidios încât nu și-a dat seama că, de fapt, eu mă făceam de râs în loc să strălucesc. Ce-a fost în visele mele în noaptea aceea, numai Cel de Sus mai știe! Tot astfel am ajuns să mă tem, cu fiecare piesă pe care-o priveam din primul rând, că am să mă transform din nou în personaj și că n-am să știu improviza pe măsura importanței momentului. Să mă tem și să mă gudur a nerăbdare, deopotrivă, căci emoția aceea dătătoare de picioare tremurânde era, firește, ca un drog.

Bucuria nu poposea însă de fiecare dată în primele rânduri ale unei săli de teatru, ci și alături de cupluri trecute de prima tinerețe, ba chiar și-a doua, a căror singură distracție mai acătării a rămas gătitul la patru ace, ca pe vremuri, pentru o întâlnire de zile mari cu scene și actori. Mi-a rămas bine întipărită pe retină figura mustăcioasă a unui inginer mucalit nevoie mare, dar șarmant până-n măduva oaselor, care nu s-a sfiit să-și arate interesul – mirarea, mai degrabă – pentru o tânără domnișoară neînsoțită la teatru, într-o sâmbătă seara în care sufletele se poartă numai câte două, în pereche. Spre deliciul soției, ce ședea paietată și zâmbitoare de-a dreapta, urmărind cu coada ochiului fardat plăcut strident o conversație ce era, fără doar și poate, ”preludiul” piesei ce stătea să-nceapă. Fericită femeie, n-am ce zice, să capete, cât ai zice dop în limba engleză, două reprezentații, consecutive, una mai savuroasă ca cealaltă, într-o aceeași seară!

De parcă n-ar fi fost de-ajuns, domnul inginer și-a etalat măiestria în a mă face să-mi doresc să mă înghită pământul mai repede, deși nimeni nu i-o ceruse, supunându-mă unui test ce-a desființat și buna părere – printre puținele, de altfel – pe care o aveam despre mine, cum că engleza n-a fost și nici nu va fi vreodată un secret pentru mine. Rugați domnișoara să vă traducă dop, domnule inginer, și i-ați distrus cel mai frumos basm pe care l-a construit despre sine! Rugați-o și vă veți amuza teribil, căci și plug, și cork, și faucet îi sunt complet necunoscute! Rugați-o și va învăța cea mai utilă lecție, aceea de a-și ține gura sau, dacă îi este imposibil, măcar să-și măsoare cuvintele înainte de a le rosti. Dar iată cum, la șapte, opt ani de-atunci, domnișoara și le amintește pe toate de parcă le-ar fi știut dintotdeauna. Iar ăsta-i, fără doar și poate, un mare câștig!

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Adaugă un comentariu

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.