Oamenii buni se nasc în Basarabi şi cresc în Sibiu

O

Mă dau în vânt după poveşti. De dragoste nebună, neîmpărtăşită şi suferindă, de dor sfâşietor care nu ştie decât a măcina, de război înfometat de taţi şi fii, pe care îi întoarce aleatoriu la căminele tăcute, spre disperarea celor ce-aşteaptă în prag, de călătorie nesfârşită către un punct cardinal ales la întâmplare. Îmi plac dimineaţa, pe stomacul gol, când altora le face cu ochiul cafeaua fierbinte, şi la ceas de seară, când fiecare celulă a corpului meu cerşeşte un pic de odihnă.

Îmi plac cu precădere când sunt fireşti şi mi se-ntâmplă pentru că vor să mă surprindă, pentru că nu le-am provocat şi, de ce nu, pentru că poate le şi merit. Ca-n seara aceea de februarie a unui 2008 perfect. Ciudat, nu, cum, cu o memorie impecabilă a numerelor, tocmai seara asta să nu mi-o pot aduce aminte! Dar nu pot şi pace.

Nu sunt obişnuită să pierd – lucruri, oameni, şanse, raţiunea, capul sau trenul către el. Şi totuşi, în seara aceea de februarie, slalomul meu îndrăzneţ de-a lungul şi de-a latul Gării de Nord s-a sfârşit cu o imagine dezolantă, cu mine stând la capătul peronului şi ascultând, cu lacrimi în ochi, cel mai nesuferit “tâgâdâm” din câte mi-a fost dat să aud.

M-am despărţit cu greu de peron, plângând de-a dreptul, ca o descreierată, şi fără să-mi pese că atrag priviri care mai de care mai iscoditoare. Gara este pesemne tărâmul tuturor celor închipuite şi neînchipuite, al celor vrute şi nevrute, unde imposibilului i se dă o şansă de cel puţin un trecător cu o doză suficient de mare de nebunie la purtător, dar o clipă de neatenţie te poate face să ratezi întreg spectacolul. Spectacolul sau mâna care scutură frenetic o legătură de chei ce cântăreşte mai mult decât rucsacul meu. Frenetic şi degeaba, că doar nu mi-o lua Dumnezeu minţile chiar acum, în mijlocul taifunului, când se prea poate să nu gândesc tocmai limpede. Omul este, însă, insistent, căci el ştie una şi bună: în faţa gării aşteaptă cel mai tare din parcare taxi cu putinţă, iar eu ar trebui să zic “mersi” că mi se face o asemenea favoare. Întorc, însă, spatele, căci aşa m-au învăţat ai mei. Nu vorbesc cu străinii – deşi am călcat de multe ori strâmb, dar niciodată într-un astfel de context -, nu le accept bomboanele pângărite de intenţii odioase şi nici nu urc, ferească Cel-de-Sus, în vreun vehicul cu ei, chiar dacă par oameni de treabă şi conduc maşini galbene. Tânărul – căci urmărindu-l cu coada ochiului i-am analizat discret şi rapid înfăţişarea – nu se lasă mai prejos şi-mi anulează fiecare întoarcere a spatelui cu un joc de picioare spectaculos ce îl aduce numaidecât înapoi în faţa mea.

Cu rucsacul mai greu decât mine în spate şi cu obrajii înecaţi în lacrimi, par, cred şi eu, o pradă uşoară. Nici statura, departe de a fi impozantă, nu mă ajută, aşa încât, fără să vreau, mă pricopsesc cu o pacoste în plus, de parcă ecoul acelui “tâgâdâm” pierdut nu ar fi fost de-ajuns. O pacoste care insistă că vrea să mă ajute şi că, ce să vezi, e un mare noroc că mi-a ieşit în cale. O pacoste ce jură pe toţi sfinţii că o vom scoate la capăt şi că, într-un fel sau altul, în seara aceea eu aveam să-mi văd visul împlinit. O pacoste ce, fără să-şi fi făcut apariţia pe un cal alb sau pe un covor fermecat şi fără să-şi fi “trădat” în vreun fel latura de supererou, m-a târât după el prin mulţimea la fel de grăbită ca noi, de-a lungul şi de-a latul aceleiaşi gări în care, cu vreun sfert de oră înainte, mă avântam cu toată încrederea, printre maşinile din afara ei, îngrămădind bulevardele din împrejurimi şi blocând atâţia alţii ca mine în neputinţă. M-a târât după el şi nu cu taxiul-minune, ca să-mi câştige încrederea şi pentru că, oricum, am fi pierdut lupta din start dacă ne-am fi lăsat victoria în grija celor patru roţi; m-a târât, efectiv, după el, asigurându-mă necontenit că voi prinde ultimul autocar ce avea să plece în acea seară spre Constanţa şi povestindu-mi cu entuziasm despre copilăria-i începută cu vreo treizeci de ani în urmă la Basarabi şi continuată, ca urmare a unei dezrădăcinări nedorite, dar binevenite, până la urmă, într-un Sibiu adoptiv ce l-a învăţat totul, dar absolut totul, pentru a deveni un om bun. Mi-am jucat rolul până la capăt, fiind făţiş circumspectă, că doar şi eu mi-am făcut bine lecţiile de-a lungul celor douăzeci şi doi de ani ai mei, păstrând o distanţă impusă mai degrabă de condiţiile de trafic decât de buna-mi cuviinţă şi spunând foarte puţin spre nimic despre mine. Lui, însă, nu i-a tăcut deloc gura până-n clipa când, odată ajunşi în autogară, trăgându-mă în continuare după el şi ignorând coada de zeci şi zeci de suflete ce sperau, asemenea mie, să prindă un loc, mă împinge înăuntru şi-i spune şoferului că e musai ca eu, da, eu, să ajung acasă. La un semn discret şi complice, şoferul îmi deschide calea către unul dintre ultimele locuri rămase libere. Urându-mi toate cele bune şi făcând o ultimă încercare întru refacerea încrederii mele în existenţa oamenilor buni, dă să plece. N-apuc să mă dezmeticesc că mă simt trasă înapoi, de mânecă, şi sper din tot sufletul să nu fie vreun cetăţean furios că i-am furat locul de sub nas. Dar nu, este aceeaşi mână ce un pic mai devreme flutura legătura de chei, înlocuite de astă dată cu un şirag de mătănii pe care mi le întinde cu un zâmbet tâmp. “Există şi oameni buni, să ştii. Ia-le! Să-ţi poarte noroc!”

O vreme am crezut. O altă vreme mi-au purtat. Astăzi caut intens. Mătănii, pe tânărul născut-în-Basarabi-crescut-în-Sibiu, oamenii buni, credinţa. Căci între timp am învăţat să pierd.

About the author

Viață de Zece

Add comment

By Viață de Zece

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.