Despre dorul de căpiţa ce s-a lăsat aşteptată aproape 30 de ani

Capita si om, de departeUn bloc cu trei scări, patruzeci şi cinci de apartamente şi vreo sută şi ceva de copii. Cam tot atâtea voci despovărate de lucrările de control nesfârşite şi de temele lungi precum zilele de post negru ale bunicilor cu năframe pe cap. Dincolo de ferestre, părinţii răsuflă uşuraţi. Anul şcolar s-a încheiat, slavă Cerului şi tuturor sfinţilor cărora le-au adresat, mai în glumă, mai în serios, rugăminţi aprinse, odrasla s-a achitat, după posibilităţi, de singura sarcină ce-i şade frumos pe umerii uscăţivi, aceea de a sta cel puţin cu burta pe carte, dacă nu şi cu folos, iar soarele se alintă mai tot timpul sus pe cer. Motiv ca odrasla să-şi epuizeze energia sub cerul liber şi să lase-n urma lui ceea ce în tot restul anului este doar un vis frumos, intangibil: liniştea cea minunat grăitoare, ce-aduce cu sine acel ţiuit al urechilor de care nimeni nu scapă decât cu zgomot, culmea, cu mult zgomot.

Cele trei luni ce mi se-aşază dinainte par o eternitate. Nu sunt, nici pomeneală, dar aşa par, de-aici, din cel mai însorit 15 iunie pe care mi-a fost dat să-l trăiesc de la cel al anului trecut. Ba chiar se tot dilată, în şapte vieţi şi şapte veşnicii laolaltă, şi-şi vor atinge apogeul în ziua fatidică, mai tristă ca prima zi de şcoală, când şi dincolo de ferestre va fi linişte, dar şi dincoace de ele. Căci odraslele vor fi fost suite-n trenuri personale şi duse departe, la bunicii nerăbdători de obraji trandafirii, de orăşeni get-beget, pe care să-i uite pe uliţă, la soare, spre a se rumeni cum se cuvine.

Capita

Pe mine mă ispitesc asfaltul încins şi mirosul metroului, căci de, copilăria mea s-a petrecut întreagă la oraş. Dintr-unul mai mic într-unul prea mare. Degeaba mi-am strigat dorul şi necazul în toate cele patru zări. Degeaba am cerut cu împrumut câte-o duminică la ţară ori vreun bunic mai acătării, care să mă mângâie pe creştet cu palmele bătătorite şi să mă uite-n fundul curţii sau pe uliţă, la soare, ori, cel puţin, un sat pe care să-l iau de-a lungul şi de-a latul, după pofta inimii, fără să bat la nicio poartă. Degeaba am visat seri de-a rândul la căpiţa de fân ce, aflu astăzi, la aproape treizeci de ani distanţă, e mai degrabă stog, şi nu căpiţă, Mărie dragă, dar de unde-aş fi putut-o şti, când vreme de aproape trei decenii eu n-am găsit o ţară unde să-mi odihnesc sufletul şi mintea deopotrivă, în mijlocul unei eternităţi ce oricum a fost mereu cât şapte la un loc?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>