Pământul de sub tălpile Andreei

P

Hălcile de porc, menite după înfățișare să sature cele mai hămesite dintre pântece, și cârnații lungi cât o zi de post, așezați cuminți, în spirală, la periferia grătarului, sfârâie haotic, de parcă i-ar fi năpădit nădușeala și, odată cu ea, nerăbdarea de a potoli cei opt Fomilă ce forfotesc în jurul acestui axis mundi eliberator. Par, la o primă vedere, dar și la o a doua, a noua, a nouăzeci și noua, ca evadați din cea mai cruntă închisoare. Departe de frenezia și zgomotul orașului, își poartă stingheri tăcerile în liniștea mormântală, îndrăznind, în răstimpuri, să-și elibereze cuvintele, dar nu oricum, ci cumpătat și șoptit. A le împiedica mațele să mai chiorăie e singura răsplată ce le-o pot oferi acestor opt Fomilă pentru sfârșitul demn și decent cu care au fost fericiți, spre deosebire de ceilalți ai lor, ce nu și-au putut auzi ultimele gânduri de muzici infernale și ritmuri îndoielnice.

Dincolo de gard, lumea trăiește ca în orice altă zi a anului. Ai zice că doar oamenii orașelor așteaptă cu sufletul la gură odihna și micul cu care sărbătoresc an de an prima zi a lui Florar. Se-aud copii chiuind de bucuria zilei libere, petrecute în țărână, sub soare, și uitând numaidecât că, inevitabil, s-or întoarce odată și odată în băncile școlii. Acum n-au vreme de pierdut și cutreieră satul cu nesaț, de-a lungul și de-a latul, sperând la un recensământ complet, pe repede-înainte, al ulițelor și împrejurimilor. Acum, când toată vremea-i de pierdut și orice gând năstrușnic își cere jertfa, o binemeritată oră, cu toate cele 3600 de secunde ale ei, copiii își văd de ale lor cu seriozitatea și încrâncenarea cu care chirurgii repară inimi dintre cele mai puțin bătânde.

Dincoace de gard, cei opt Fomilă se roagă cu cerul și cu pământul de hălcile de porc să se lase stăpânite odată pentru totdeauna, uitând că printre ei se află și-un pitic, nepus la socoteală la numărătoarea cea dintâi, căci, la un an și ceva și la mersul biped abia descoperit, prezența piticului e mai degrabă absență.

Copiii se recunosc de dincolo și de dincoace de orice gard. Andreea, de vreo 12 ani incerți și-un pic la fel de incert și el, nu este nici copilă, nici domnișoară, ci-i undeva la granița dintre vârste, acolo unde nu se mai cade nici jocul cu păpuși, dar parcă nici rujul pe buze. Cu trupul zvelt, acoperit la nimereală, dar atât cât trebuie, cu părul tuns ca pentru încorporare, Andreea stă turcește pe o bucată de carton și seceră iarba cu mișcări rapide, automate, cu ambele mâini, pe rând. O face cu privirea în pământ, de parcă sfiala i s-ar fi ascuns printre firele verzi și s-ar juca de-a v-ați ascunselea cu ea. Se fâstâcește la fiece întrebare, deși n-ar renunța în ruptul capului la zâmbetul larg, cât toată fața arsă de soare, pentru nicio curiozitate, oricât ar fi de incomodă. Nici nu mai știe în ce clasă ar trebui să fie, dar știe că cei 12 ani au și-un pic au prins-o într-a doua. Nu-i place școala mai deloc și nici nu speră să o termine prea curând. Scrisul o depășește, cititul e complicat, iar aritmetica o va-nvăța, de voie, de nevoie, și fără ajutorul învățătoarei. Bani să fie! Iubește pământul și se visează, și mâine, și la primul clopoțel al toamnei viitoare, și peste ani, muncindu-l. Se vede în negrul de sub unghii că palmele-i de copilă s-au întâlnit mai des cu sapa decât cu stiloul. Florin, cu doar un an mai mic, dar cu toate cele patru clase aferente vârstei în palmares, și Iulian, cu tot cu cei șapte anișori ai lui, o iau în râsul cel mai râs, nestingherit, necenzurat, adunând în el rușinea ce-i șade fetei pe frunte, însoțită fiind de vorbele de ocară ale întregului sat.

Cei trei copii, în semicercul lor autentic și protector, rup smocuri de iarbă pe care i le-ntind zâmbind piticului de un an și ceva. Îl cocoloșesc așa cum e surprinzător că au deprins s-o facă în familiile lor numeroase cu câte șapte, opt copii și se amuză copios pe seama micimii lui. De niciunde, în brațele piticului aterizează jucării de pluș ce sigur au trecut prin prea multe copilării și a căror misiune nu se va opri prea curând. Piticul este, deși n-o poate încă spune și nici nu și-o va putea aminti vreodată, în al șaptelea cer. Timpul s-a oprit o clipă-n loc. În joaca neforțată și-n întâlnirea neașteptată.

Dincolo de gard, micii sfârâie în neștire, căci le-a venit și lor rândul, în sfârșit. Dincoace, însă, niște copii își trăiesc bucuriile zâmbind: în fața unei rățuște ciufulite ce-a adunat tot praful ultimilor ani, devenind un exemplar mulatru cum nu s-a mai văzut vreodată, ori în fața libertății nemărginite a zilelor neinvadate de nesuferitul clopoțel. Andreea, cu negrul de sub unghii și pumnii îngropați în iarbă, se visează muncind pământul o eternitate de acum încolo. Chiar dacă, cine știe, eternitatea însăși o va prinde ca acum. Tot într-a doua.

About the author

Viață de Zece

Add comment

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.