Pompoane de clasa întâi

Era în clasa întâi şi purta două cozi prinse deloc ştrengăreşte cu două pompoane aşezate simetric, de-a stânga şi de-a dreapta creştetului, de unde o sâcâiau în neştire cât era ziua de lungă. Le suporta cu stoicism şi ajunsese ca, din instinct, să le poarte grija aceea părintească, severă şi necondiţionată, ce a-nvăţat-o de-atunci încolo să fie mereu cu ochii-n patru. Cele două pompoane albe au fost prima ei mare grijă. Abia la câţiva ani după a urmat păpuşa cu părul albastru, a cărei mamă adoptivă a fost până ce i-a fost smulsă din braţe cu brutalitate şi înstrăinată.

Au stat vreun an cocoţate în părul acela de elevă silitoare şi nu s-au dat jos decât rareori, şi-atunci cu chiu, cu vai, de parcă cele două codiţe n-ar fi ştiut să existe în absenţa lor. Desprinderile, fără excepţie motivate, s-au consemnat ca momente de răscruce din care toate părţile implicate au tras învăţămintele de rigoare.

Fireşte că nu-i vina nimănui că un pompon s-a rătăcit, de pildă, fără voia lui, în timpul unei urmăriri ca-n filme în care victima purtătoare de codiţe s-a văzut nevoită să străbată de-a lungul şi de-a latul curtea şcolii, având în urma ei o haită urlătoare de puşti cuprinşi de frenezia clipei. Dar nici n-a stat nimeni să caute vreo vină, câtă vreme, fie vorba între noi, nici rătăcirea n-a fost definitivă.

Fireşte că nu s-au văzut niciodată codiţe de clasa întâi, împopoţonate atât de delicat, care să facă un tur de forţă nebun de la prima până la ultima notă a unui cântec în care banii vorbesc. Astfel, pentru a doua oară, au aşteptat cuminţi în banca a doua de la perete, la adăpost de răbufnirea neaşteptată a două puştoaice pe care, iată, le leagă, mai mult decât orice altceva, muzica.

Însă ceea ce muzica şi afinitatea sinceră, nedisimulată a unor copii de numai şapte ani au legat atât de firesc la un moment dat, doi ochi albaştri au dezlegat fără drept de apel. Doi ochi albaştri, sosiţi cu întârziere de un an, sau neputinţa de a susţine în timp real şi cu implicare maximă mai multe prietenii concomitent. La urma urmei, nici inimioarele din tinichea pe care tronau pretenţioase cuvintele best friends nu erau menite să se rupă în mai mult de două bucăţi. Nu-i aşa, jumătăţile sunt numai două.

Şi dacă tot nu iese nimeni niciodată neşifonat din cercul vicios, mai bine mai devreme decât prea târziu. Întâlnirea secretă a fost numaidecât stabilită, scopul declarat fiind dezvăluirea celor mai mari taine şi eliberarea înăuntrului. S-au aşezat spate în spate, ferind de privirile curioase bucăţelele de hârtie pe care stiloul avea să scrie numele celei pe care sufletul şi raţiunea deopotrivă o preferă, şi le-au mototolit de parc-ar fi urmat să le arunce în mare, pentru ca secretul niciuneia să nu fie vreodată dat în vileag. N-a fost să fie aşa,  iar anii de după s-au petrecut sub semnul legământului acelei zile, purtând, spre sfârşitul fatidic, ruj strident pe buze şi fard de-un gri metalizat, orbitor pe pleoape. Pompoanele au ridicat steagul alb, căci în prezenţa noii măşti multicolore riscau să se rătăcească mai ceva ca-n curtea şcolii.

S-au perindat de-atunci şi până azi alţi şi alţi ochi. Verzi şi de necrezut vreodată, migdalaţi şi curioşi, translucizi şi-ncăpători de lumi paralele, negri şi seducători, neastâmpăraţi şi de chinez surprins. Mai cu folos, mai întru folos. Mai pentru o clipă, două, mai pentru o eternitate, trei. Mai toţi s-au făcut nevăzuţi. Cumva.

Pompoanele lumii au căzut, unul câte unul, iar oamenii şi-au văzut nestingheriţi de drum, intersectându-se cu alte vieţi. Alţi ochi nu s-au mai deschis încoace. Doar dincolo.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>