Mașină invizibilă, închiriez pasageri!

M

Avioanele dispar de pe radare, unul câte unul, de parcă le-ar înghiţi cerurile limpezi şi uriaşii mammatus deopotrivă. Pesemne că nu-i o simplă întâmplare, căci uriaşii ăştia se rătăcesc deasupra lumii doar din când în când, chipurile întru bucuria pământenilor şi-a bliţurilor lor. Şi nici nu se îndeletnicesc defel cu astfel de grozăvii. Triunghiul  Bermudelor nu poate fi sub niciun chip un ţap ispăşitor, aşa încât le vor rămâne-n cârcă sute de suflete ce au pierit zburând, pentru veşnicie, şi lor, şi cerurilor limpezi.

Rând pe rând, continentele înghit uriașele păsări, cu tot cu poveștile călătorilor, cu îndrăzneala și ambițiile lor, cu nerăbdarea de a se vedea din nou pe pământ, înrădăcinați până la următorul gând de escapadă. Vieți abia începute, nu foarte departe de fașă, altele în baston, abia târându-se prin timp, dar demne nevoie mare, vieți molcome și tihnite sau sturlubatice și zgomotoase, se-ngrămădesc toate într-un morman din care abia se mai disting unele de celelalte.

Ai zice că-i sfârșitul, dar nu apocaliptic și atoatenimicitor, ci lent și dureros, multifazic, în care oamenii dispar și se împuținează, și pe cât se împuținează, pe atât parcă nu mai au loc unii de ceilalți. Absurd. Aerul este din ce în ce mai prețios, un lux, ce mai încolo și încoace, spațiul personal este un moft.

Zbor deasupra mării

Și-ți vine să îi iei pe toți cei dragi și foarte dragi ai tăi și să-i ferești cumva de toate cele rele. Visai când erai de-o șchioapă la o mașină invizibilă, așa-i spuneai cu toată mândria nevinovată de care erai în stare, dar era, să fim cinstiți, mașină și nu prea. Mai degrabă o cutie fără roți, dar cu volan multicolor; suficient de mică din afară, cât să treacă neobservată la nevoie, dar suficient de încăpătoare, culmea, în interior, cât să-i încapă pe ei. Oamenii fără care nu ai prea ști să respiri.

Ai tot visat la mașina invizibilă și te-ai mai și lăudat în stânga și în dreapta cu ea, promițând nemurirea. Că doar n-ai inventat-o așa, de dragul plimbării de colo colo. Nicidecum. Te gândeai să-i înghesui înăuntru, cu hainele de pe ei și aerul din nări, abia inspirat, cu anii de până-n clipa îmbarcării și vîna de cu vreo zece ani în urmă, căci oricare le-ar fi vârsta, cu zece ani în urmă trebuie să fi fost mai bine.

Ți-ai petrecut prea mult timp visând și iată-te acum cu prea puțini oameni dragi pe care să-i răpești din ale lor și să-i înghesui, volens nolens, în mașina invizibilă a iubirii tale. De demult și până acum ai mai pierdut dintre ei. Poate chiar pe cei mai cei. Nici nu mai știi ce rost ar mai avea arca asta a lui Noe pe care speri s-o recreezi la niște mii de ani distanță, dar înăuntrul tău se zbate ca atunci când erai de-o șchioapă, și nu altfel, speranța nemuririi lor. A celor ce, alegând sau nu prea, trăgând cu dinții sau așa și-așa, rugându-se cu cerul și pământul și nimic mai mult, ți-au devenit – uneori incomod – intrinseci și nu-i chip să-i mai înlături din tine vreodată.

About the author

Viață de Zece

Add comment

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.