Cu Gavroche la Paris. Doi copii mai târziu.

C

De cerut, m-a cerut de nevastă acum vreo șapte ani și ceva. La Paris. Nu la Moscova, cum îmi promisese, unde n-am ajuns nici până astăzi pentru atât de mult așteptata discuție despre fuziunea nucleară despre care niciunul nu știe o iotă, și nici, slavă cerului, vâslind din greu la Versailles, după cum își propusese romantic Gavroche. De luat, ne-am luat un an mai târziu și-am sărbătorit – nu doar cu mare entuziasm, dar mai ales destul de scump – pe Coasta de Azur. Deloc premeditat, Franța s-a nimerit să fie prin preajmă în momente cheie din viața noastră, și-atunci, ideea de a-l readuce pe Gavroche acolo unde ne-am jurat un secol de iubire m-a sâcâit până la îndeplinire.

Așa că, șapte ani, dar mai ales doi copii mai târziu, eu și Gavroche ne-am întors la Paris ca să-i sărbătorim cum se cuvine cei 33 de ani împliniți de curând. Și pentru că mezinul familiei nu și-a declarat încă independența la un an și o lună, fiindu-mi extensie așa cum a fost și îngerașa vreo trei ani de zile, ne-am înhămat, iată, la o nouă călătorie în patru.

Știam că nu va fi ușor, după cum n-a fost în niciuna dintre escapadele de până acum. De fapt, n-a fost nici când aveam un singur suflet pe lângă noi, darămite acum, cu două. Și, ca o emoție în plus, am bifat și primul zbor al ambilor copii, ceea ce, oricât de relaxat ai fi de fel și oricât te-ai documenta în prealabil, nu prea e motiv de bucurie. Cu atât mai puțin când tocmai tu, adultul din poveste, ai micile tale frici legate de aparatul ce dă din aripi la zece mii de metri altitudine.

Și, totuși, ca un miracol, așa s-au legat toate că, la sfârșitul vacanței, plănuiam deja următoarea escapadă. Cu tot cu copii.

Culmea e că, la drept vorbind, nici n-am făcut prea mare lucru ca lucrurile să iasă. Privind, însă, în urmă, ar fi câteva mici secrete de la care nu ne vom abate nicicând de acum încolo.

Si-a fost de zece pentru ca

1. Să ridice mâna sus acela care, luându-și bocceluța în spinare și pornind la drum, pentru o zi, șapte sau mai mult, își imaginează înainte greul și frustrarea, și-abia apoi bucuria binefăcătoare a timpului liber. Și-atunci e lesne de înțeles că, la prima abatere de la scenariul închipuit, riscăm să ne-afundăm în hăul întunecos al depresiei. De aceea am pornit cu așteptări dintre cele mai mici, atât de mici încât tot ce a venit peste a fost tratat ca o neașteptată victorie. Și-au fost destule, pe cuvânt!

2. Cu doi copii după noi ce, plimbați prin aeroport, dar mai ales prin Paris, până la destinație, de doar doi adulți – ceea ce, firește, în mod obișnuit ar fi suficient -, s-au mai cerut purtați în brațe, uneori simultan, a fost vital ca bagajul să fie cât mai mic cu putință. Ca atare, ne-am îngrămădit toate cele într-un singur troller și un rucsac. A fost mai mult decât suficient și chiar ne-a mai rămas și loc pentru inevitabilele suveniruri (a se citi, nu-i așa, ju-că-rii) pe care cei mici au pus ochii.

3. Multe, cât se poate de multe jucării, dar fără a îngreuna peste măsură bagajul. Și, pe cât posibil, dintre cele pe care copiii le iubesc mai mult și mai mult. Fac minuni în situații de criză, când sunt obosiți sau morocănoși, când se plictisesc sau nu au stare sau, pur și simplu, când au chef de joacă. Iar cheful de joacă, dacă nu cumva nici nu pleacă vreodată, vine pe nepusă masă, fie că ești în aeroport, în autobuz sau metrou, în parc sau la restaurant. Iar jucăriile, ei bine, asta fac. Înlătură haosul.

4. Ținând morțiș să fim cât mai practici, am gândit îndelung bagajul cu care aveam să ne plimbăm ceva de colo colo și-atunci am zis că cel mai simplu ar fi să îl purtăm pe îngeraș într-un sistem ergonomic, în timp ce îngerașa se va deplasa singurică, atât și cum va putea. Noroc cu un sfat primit, întâmplător, cu câteva zile înaintea plecării, de ne-am mobilizat și-am cumpărat, pe ultima sută de metri, ceva ce ne-a salvat, fără doar și poate, vacanța. Un cărucior umbrelă. Când îngerașul în cărucior, iar îngerașa pedestru, când îngerașul în sistem, iar îngerașa pe patru roți. Vă zic, divin de-a dreptul.

5. Fiind la al doilea rendez-vous cu Parisul, nu ne-am grăbit să-ngrămădim pe lista cu obiective mai nimic din ce-ar putea să fericească un adult. Ca atare, program de grupa mică pentru toată lumea, vă rugăm!

6. Și cum toate drumurile din Paris duc, nu-i așa, la Disneyland, sau cel puțin așa ar trebui să fie, n-am fi putut rata minunăția asta care, în definitiv, este la fel de potrivită pentru oameni mari cum este și pentru cei mici. Unde mai pui că astfel am câștigat o zi fantastică de povestit, amintit, cântat, pus la suflet.

7. Dacă acasă regulile sunt ceva mai stricte când vine vorba de dulceacadele, înghețată, ou kindă, ciocolățici, cum ar zice îngerașa -, în vacanță mai lăsăm de la noi. Știm, consecvența n-ar trebui călcată în picioare cu nicio ocazie, dar serios acum! Dacă nu în Paris, atunci unde?

8. Nicio călătorie, niciodată, fără asigurare medicală. Copiii ne-au ferit de incidente până acum, dar noi, adulții, am cam avut nevoie de vreo două ori. Și de departe suta de lei ce ne-a costat asigurarea a fost cea mai bine cheltuită vreodată. Adiacent, câteva medicamente pentru probleme banale plus încă câteva ce au ținut în frâu o răceală care, în ciuda rugăminților noastre, s-a instalat confortabil în ambii copii.

9. Bilete cumpărate online. Acum, pe bune, nici dacă eram doi nu m-aș fi dat în vânt după cozile de… oriunde, mai ales când știu că totul, sau aproape totul, e la un click distanță. Așa că, punând pe hârtie cam toate obiectivele importante, am venit cu un dosărel stufos după noi: bilete de avion, asigurare medicală, bilete la Disneyland, bilete pentru transferul de la aeroport, biletul la concert, practic tot ce a putut fi cumpărat în prealabil.

10. Răgazul dăruit lui Gavroche pentru a-și încărca bateriile și pentru a-și satisface, măcar în mică măsură, dorința aceea arzătoare de a face ceva pentru el. Și patru inimi deschise, căci nu cred să fi avut cineva o vacanță de zece în lipsa lor.

– Va urma –

 

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Adaugă un comentariu

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.