Cu dor de pici pe Valea Dorului

C

Un an, cinci luni și 2 zile. Atât mi-a luat să mă desprind. Nu de tot, căci asta nu se va întâmpla niciodată, dar cât să-mi dea senzația aceea dătătoare de bucurie și de bine că exist, că nu sunt doar mamă, că pot fi la fel de bine soție, prietenă, camarad de drumeție, că pot nu numai să ajut prințese oarecare să iasă din labirint și să ajungă la castel, ori să colorez la nesfârșit animale, forme geometrice sau nori pufoși, ci și să mă cocoț pe schiuri și să calc sub tălpi de clăpari puzderie de frici, de nesiguranțe, de neputințe pe care le port zilnic cu mine, ba chiar să iau câte o trântă binemeritată și binefăcătoare, dând astfel de pământ cu mine cea plină de gânduri aiurea.

Îi ador pe pici. Indubitabil. Dar exercițiul de sâmbăta trecută m-a trimis într-o secvență de viață paralelă aproape perfectă. Aproape, zic bine, căci gândul mi-a zburat adeseori acasă. De teamă, în primul rând. Până acum, recordul fusese de vreo cinci ore și puțin. Atât a reușit Prâslea să reziste în absența mea, ceea ce părea o mică veșnicie. Și-apoi, trebuie s-o mărturisesc, de dor. De dor de patru mânuțe lipicioase și de patru obraji delicioși.
Îi ador pe pici – și simt că, spunând-o, îmi justific cumva trăirile dintr-o sâmbătă ce mi-a dat aripi -, dar m-am bucurat ca un copil de fiecare secundă petrecută departe. La 2000 de metri altitudine, nici nu prea ai cum să nu trăiești la intensitate maximă orice ți-ar trece prin minte sau prin suflet. La 2000 de metri altitudine, totul se împrospătează. Sinapsa, gândul, fiorul, emoția.

  • Cu dor de pici pe Valea Dorului 1

Am ales Sinaia. Pe de o parte, pentru că nu sunt o schioară desăvârșită. De fapt, nici măcar schioară, fie și începătoare, nu mă pot numi. Și-atunci, nu mă încumet să mă războiesc – încă? – cu pârtii prea înguste ori prea abrupte. Nu mă ține. E lipsă de experiență, dar, mai mult decât atât, e o frică interioară pe care n-o pot depăși nicicum. Mai ales de când cu picii. Pe de altă parte, la 2000 de metri, ne-am zis, e imposibil să nu găsim zăpadă cum se cuvine. Și am ales perfect. Nu a fost Ischgl-ul de acum doi ani, e-adevărat, dar pentru nevoile mele de novice, nici nu mi-a trebuit mai mult. Patru urcări și tot atâtea coborâri pe Valea Dorului m-au lămurit. Condiția fizică nu este nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cert e că ar fi putut fi cu mult mai rău de vreme ce singura mișcare pe care o mai fac este cea care îi implică pe copii. Alerg după ei, alerg cu ei, mă aplec, mă rotesc, uneori mă mai și rostogolesc, dansez, de una singură ori cu ei în brațe, îi car patru etaje, când pe unul, când pe celălalt, și tot așa. Pare-se că se pune, căci nu mi-am dat duhul și nici nu m-am ales cu nimic după. Exceptând, poate, un chef nebun de zăpadă și schi care mă bântuie de-atunci.

Am ales să mergem cu mașina. Nu de alta, dar, în cazul extrem în care ar fi trebuit să ne întoarcem urgent acasă, mașina ne era cel mai la îndemână. Ca să nu mai vorbim de ușurința cu care am cărat echipamentul sau am ajuns la cota 1000. Totuși, nepunând la socoteală calvarul prin care am trecut, la nici ora zece dimineața, pentru a găsi un loc de parcare – care a mai costat și 15 lei. Una peste alta, adunând rapid, rămânem la final cu 10 ore de mers pe patru roți – alunecat, pe alocuri, chiar la 50 km/h – și cu, așezați-vă, vă rog, 5 ore pe schiuri și placă. Știu cum sună, dar pe cuvânt c-a meritat!

Am ales un skipass pentru o zi, de 145 de lei. După tot felul de calcule, am realizat că e cea mai bună variantă, mai ales că priceperea noastră într-ale sporturilor de pârtie ne ține departe, pentru moment, de coborârea de la 2000 spre 1400, darămite de cea spre cota 1000 și ne înghesuie, cu tot cu eventualele noastre orgolii rănite, în gondole. Gondole care, pentru patru tronsoane, ar fi înfulecat din start vreo 24 de puncte. Singura variantă care m-a pus un pic pe gânduri, dar nu și pe Gavroche, și pentru care aș opta cu altă ocazie, ar fi fost skipass-ul valabil 4 ore, fără restricție de interval orar. Cu 20 de lei mai avantajos, ceea ce nu-i de ici, de colo.

Cu dor de pici pe Valea Dorului
Background image created by Freepik

Altfel, de-am fi avut și-un soare strălucitor cocoțat pe cer, la care să rânjim cu toți dinții la cele -2 grade, blânde cum nici nu am visat, ar fi fost o sâmbătă perfectă. N-a fost să fie, ba am avut, în schimb, și ceață, și ninsoare, ba pe alocuri și un vânt tăios. Dar chiar și-așa, sâmbăta în care Prâslea ne-a dat aripile înapoi e-o sâmbătă de pus la suflet, nu alta!

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.