Noroc că nu ținem morțiș să vizităm muzee. Nu că le-am detesta, căci nu-i nici pe departe adevărat, dar și-au făcut mai greu loc în programul nostru în cam orice călătorie de până acum. Artă consumăm doar moderat, nefiind cunoscători dintre cei ce ar rămâne împietriți în fața unui tablou sau a vreunei sculpturi. Bunăoară, am ratat, de pildă, muzeul Luvru cu bună știință încă de prima dată. Nu l-am ratat însă de tot, căci, preț de vreo treizeci de minute, ne-am învârtit în jurul lui, ceea ce ne-a convins că, dacă doar asta ne-a luat atât, o aventură în interior ne-ar fi costat mult mai mult. O zi întreagă, cel mai probabil. Prețioasă nevoie mare, căci n-am fi dat nicio o străduță din cele pe care le-am luat la picior pe Mona Lisa. Chestiune de gust, monșer!
Toate ca toate, zic noroc pentru că, și de-am fi vrut, și de data asta ar fi trebuit să zicem pas, căci doi prichindei de vârstele alor noștri ne-ar fi făcut aventura un coșmar. Sau pe-aproape. Altfel, după cum am povestit deja, am gândit de la bun început un program de grupă mică, așteptările noastre fiind pe măsură, adică mici. Foarte mici. În ce privește dorințele de oameni mari, se înțelege, care nu se prea împacă mereu cu jocul și joaca.
Și, totuși, Parisul a fost fermecător, cu tot cu scălâmbăielile ce au ținut trei zile și trei nopți, cam ca ospățurile din basme, cu de ce-urile nesfârșite, cu caruselele și tiribombele pe care le-am vânat din prima și până în ultima clipă. Și, pe alocuri, cu nervii întinși la maximum.
La Villette – de la cea mai ploioasă zi la cea mai frumoasă zi
Se mai întâmplă. Mai ales în imprevizibilul Paris și mai ales la sfârșit de septembrie. Cum, însă, nu am avut decât trei zile pentru a-l lua la pas, am înfruntat cu nepăsare ploaia. Și cu entuziasm. Căci, după o sugestie picată la țanc, un ochi aruncat pe site-ul parcului și câteva stații de metrou, am ajuns într-un loc magic. Pur și simplu magic.
Prima oprire a fost La Cité des Sciences et de l’industrie. Inaugurat în 1986 de către François Mitterrand, readucând la viață niște vechi abatoare, la o a doua viață, centrul se vrea a fi un loc în care știința și tehnica să fie mai aproape de oameni și mai pe înțelesul lor. Chit că oamenii au puțin peste doi ani. Căci, iată, una dintre cele mai inedite atracții este chiar Cité des enfants, împărțit în două spații diferite: unul dedicat copiilor între 2 și 7 ani, altul copiilor între 5 și 12. Am ales, firește, prima variantă, gândindu-ne că, oricum, Amaliotul va avea dezavantajul de a nu pricepe o iotă din limba franceză ca să-l mai adăugam și pe cel al vârstei nepotrivite. Și am ales perfect. Și pentru ea, și pentru noi.
Pe scurt, am explorat un spațiu cu cinci zone tematice: Descopăr singur, Pot și eu, Mă localizez, Experimentez și Împreună. Primele trei antrenează deopotrivă aptitudinile fizice, cognitive și spațiale ale copiilor prin jocuri care le testează flexibilitatea și simțurile, în care se privesc în oglinzi sau îi îndeamnă să-și asculte propriile emoții, în care își pun la încercare echilibrul sau găsesc ieșirea dintr-un labirint. Cele două din urmă, în schimb, îi aduc pe copii în fața apei, aerului și luminii sau îi aduc împreună, unii cu ceilalți, insinuând, fără a-i leza în vreun fel, munca în echipă. Într-un cuvânt, senzațional!
Ca bonus, am vizitat pe repede înainte și acvariul, modest, ce-i drept, în drum spre mult mai impresionantul Argonaute. După 10 „plimbări” în jurul Pământului și mai bine de 32.000 de ore sub apă, submarinul a fost pus pe tușă, astfel că, de prin 1989, a devenit, iată, piesă de muzeu. Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei, probabil că nu mi-aș fi putut imagina cam câtă bucurie i-ar putea produce unui copil de patru ani și jumătate care, la sfârșitul periplului, a cerut să mai intre o dată.
A fost, fără doar și poate, o experiență neașteptată pe care am repeta-o oricând – cu atât mai mult cu cât ne-a rămas mult de văzut și de experimentat – și pentru care ne vom întoarce, cu siguranță, a treia oară în Paris.
Și dacă Disneyland nu e, nimic nu e
Lăsând la o parte concertul pentru care ne-am și deplasat 2500 de kilometri, Disneyland a fost și el în capul listei. Asta pentru că nicio excursie în Paris nu se desăvârșește decât așa: colindând aleile unuia dintre cele mai cunoscute parcuri de distracții din lume și aplaudând frenetic parada personajelor Disney. Pentru care, între noi fie vorba, Amaliotul a și așteptat cu sufletul la gură întreaga noastră aventură pariziană.
Privind acum în urmă, aș zice că a fost perfect. Perfect pentru ei. Ba mai degrabă, pentru Amaliot, căci Prâslea, din motive… obiective, n-a prea avut de comentat. Acolo, însă, în mijlocul paradisului, situația ne-a mai scăpat de sub control pe-alocuri. Culmea, nu-i așa, să ți se întâmple una ca asta tocmai în paradis! Dar cum să îi explici copilului nerăbdător să dea de la intrare nas în nas cu Mickey și cu Minnie, cu Elsa și Olaf, cu Aurora, Belle, Ariel și o mulțime de alte personaje pe care le-a înșirat, obsesiv și fără să respire, aproape toată ziua, că atât de așteptata paradă va încheia ziua? Că până atunci va trebui să se bucure de toate minunățiile din jur, să țopăie și să zâmbească la soare, în ciuda inimii ce-i bate a emoție nestăpânită? Și, totuși, castelul! Castelul Frumoasei Adormite, ceșcuțele de ceai ale Pălărierului Nebun, labirintul lui Alice, întâlnirea cu Mickey Mouse și șansa, măreață, nu alta, de a-l pupa pe șoricel pe nas și de a-i da o-mbrățișare strașnică, i-au mai alinat suferința și, ca să fim cinstiți, și nouă.
Și peste toate astea, îmi vine să mă pup și-acum pentru c-am fost prevăzători și am fentat alte câteva obstacole ce ne-ar fi pus la și mai mare încercare. Cărucior am avut – și-a fost, fără doar și poate, cel mai de preț obiect pe care l-am cărat peste tot după noi; bilete am cumpărat din timp, online, și-am evitat așa o coadă inutilă; bilete pentru trenul ce ne-a dus până la destinație, la fel, am luat cu o seară înainte și bine am făcut, căci până ne-am lămurit noi ce și cum a durat ceva, iar coada în sine ar fi sacrificat puțin din buna noastră dispoziție. Astfel, porțile ne-au fost deschise cam peste tot și am eliminat cam toți timpii morți, de așteptare greoaie. Acum, nu ne mai rămâne decât să așteptăm ca Prâslea să mai crească un pic pentru a-și primi binemeritatul tur, din care să și înțeleagă ceva, și, mai ales, îmbrățișarea celui mai prietenos șoricel din lume.
Jardin d’Acclimatation – goana după carusele
Cumva, deși nu am planificat nimic de-acasă în afara unei zile întregi dedicate Disneyland, am avut noroc să alegem cele mai potrivite obiective nu doar pentru copii, ci, până la urmă, chiar și pentru noi, cei trecuți deja de 30 de ani. Iar Jardin d’Acclimatation, un parc-grădină cu o istorie de 150 de ani, de pe vremea lui Napoleon al III-lea, a fost cireașa de pe tort. Am petrecut o zi întreagă în aer liber, alergând după toate tiribombele și caruselele posibile, țopăind de la un loc de joacă la altul ori alunecând pe valurile Râului Fermecat în bărcuțe pentru pitici. Și încă, din cauza unor lucrări de modernizare și înfrumusețare a parcului, nu am văzut tot. Dar nu-i nimic, căci le Jardin d’Acclimatation se refait une beauté. Cu 60 de milioane de euro, 30 de șantiere și 250 de muncitori. Și-atunci, ce să-i mai spui francezului care-și cere scuze politicos că n-o să prea ai parte de tot ce sperai? Adică și de o plimbare cu trenulețul, de trambuline, de un centru de echitație, spectacole și ateliere. Dar, chiar și-așa, ziua noastră a fost perfectă.
Ca, de altfel, întreaga noastră călătorie, cu toate plusurile și minusurile ei. Și pe care o vom repeta sigur în câțiva ani, cu mențiunea că, până atunci, vom adăuga cel mai probabil pe listă Muzeul Luvru și Școala de Balet a Operei din Paris, căci Amaliotul a descoperit-o pe Mona Lisa între timp și și-a propus să o privească în ochi într-o zi, dar și o pasiune sfredelitoare pentru viața de balerină. Ceea ce, nu-i așa, e un plan nemaipomenit pentru ca, foarte curând, să revenim cu Gavroche la Paris.
