La etajul patru stătea cândva o mamă…

L

Mă ustură ochii și parcă simt un soi de amețeală dacă nu țin privirea într-un punct fix. N-am mai privit lumina zilei, ca acum, de o săptămână întreagă și parcă mi-e deja străină. Am zărit-o dincolo de fereastră, e drept, în tot acest răstimp, însă n-a fost de-ajuns. Zăpada îmi scârțâie sub greutatea corpului – corp deloc greoi, cum mi-aș fi închipuit, ci mai degrabă disperat să se rătăcească, să piardă pentru totdeauna urma pașilor ce duc înapoi, între pereții pe care îi știe atât de bine, acolo sus, tocmai la etajul patru. Sunt ca un cățel scăpat din lesă. Îmi iubesc până la sacrificiu stăpânul, dar tânjesc, cu suspine lăuntrice sfâșietoare, după libertate.

Aș vrea să fug. Lumea se adăpostește din calea ninsorii, făcând slalom printre nămeți, grăbită, iar eu aș mai zăbovi o clipă. M-aș avânta și în ninsoarea de acum, ba chiar și în codul portocaliu, năprasnic, numai să mai simt un pic gerul în nări și în plămâni. Dar mă întorc, căci sufletul, sărmanul, știe el mai bine. Mă întorc la puiul de om, bubos și plictisit, ce nu mai știe cum să-și țină nerăbdarea în frâu. Și pentru care sunt un clovn de-o săptămână încoace.
Vărsatul de vânt e, cum să vă spun, o pacoste. Cu precădere pentru că e greu, e-al naibii de greu, să-ți lipești nasul de fereastră și să te mulțumești cu atât. Cu bubele, multe și nesuferite, te mai descurci cumva. Le ungi pe toate bine și le îmbraci în haine albe, mentolate, și te lasă să trăiești în liniște și să-ți vezi mai departe de of. Dar dorului sfâșietor de cer liber nu-i poți tăia rădăcinile nicicum.

Mă resemnez. Eu sunt adultul din poveste și mie, clar, îmi e cel mai ușor. Bube nu am – deocamdată, cel puțin -, iar răbdarea ar trebui să fie mult mai bine antrenată decât cea a copilului de numai cinci ani.

Dar știți cum e? Exagerând puțin proporțiile, sclavie. Mă scarpinăăă! Fugi, femeie, și dă copilul cu mixtură, dă-l repede până n-o dă în plâns, căci lacrimile nu trec apoi cu mentol. Ba dimpotrivă. Ele trec cu ciocolată, iar ciocolată a mâncat cât pentru niște luni, nu glumă. Ai învins mâncărimea și te așezi, ca după un maraton furtunos. Vreau jucării! Două cutii cu jucării. Eu îți zic ce cutii vreau, iar tu mi le aduci. Și execuți. Târăști după tine două ditamai cutiile și, ca să fii mama perfectă – sărită de pe cracă, dar perfectă – i le răstorni în pat. O-ngropi în jucării. Dar vreau și urșii! Toți! Și unicornul! Și îi aduci și cinci crocobauri mari cât ea și i-i faci pernă. Moale și drăguță. Și-mi pui și film acum. Balerina Și dai play. A douăzecea oară în ultimele câteva zile. Ce dacă știe toate replicile pe de rost! S-o plictisi la un moment dat. Și știi ceva? Vreau să mă-mbraci cu o rochie. Sau cu o fustă. O vreau pe aia roz. Și vreau și balerini. Sigur, să trăiți! Fix asta voiam să propun. Ar merge nemaipomenit cu filmul, stai numai să vezi! Și vreau și o salată. Cu măsline, dar să le scoți sâmburii, că tati n-a găsit măsline fără sâmburi, și ardei. Castraveții nu-mi mai plac. Perfect, nu știi cât mă bucur că vrei să mănânci, în sfârșit, și ceva ce vine din pământ. Ah, apă! Mami, vreau apă! Și la desert niște căpșuni. Și-apoi și niște biscuiți. Și vreau să-mi prinzi și părul într-o coadă, chiar moț, că două cozi are doar fetița Zurli. Balerinele au moț. Și știi, nu mai vreau biscuiții. Poți să îi iei. Dar mă și scarpinăăă! Și după ce se termină filmul, îl pui din nou, dar am putea să facem și un experiment. Că nu am mai făcut demult. Dar acum ai putea să stai cu mine. Să ne jucăm în pat amândouă, cum ne jucam când nu era Călin. Și faci tu regulile. Sau am putea să ne jucăm de-a filmul. Eu sunt Felicie, iar tu ești Victor. Dar dă de la început, că ne jucăm tot filmul. Ce zici?

Nu zic decât că poți, Amaliotule! Poți să mănânci cât dulce îți dorești, ba chiar o ciocolată-n plus, și poți să faci firimituri în pat, de unde să ne luăm a doua zi micul dejun, și poți să stai cu ochii în televizor, uitându-te obsesiv la aceleași optzeci și nouă de minute, ce dacă!, și poți să faci vraiște în casă, iar eu să strâng de zeci de ori pe zi după tine ca să ai mereu ce arunca din nou, și poți să urli și să plângi, dacă așa îți vine. Îmi va fi greu, să știi, și mie, căci, din nefericire, oamenii mari nu mai știu cum e să fii copil, dar nici cum e să vrei și să poți să te joci din zori pân’ la apus. Îmi va fi greu și greul mă va îngenunchea, dar n-am să crâcnesc, minune, când glasul tău mă va striga. Fiindcă, iubita mea buboasă, la etajul patru stătea cândva o mamă…

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.