Nopțile mele albe miros mai nou a pâine caldă

N

La ora asta, oamenii dorm duși, de ore bune. Îmbrățișați ori spate-n spate, sforăind asurzitor sau poate expirând insesizabil, din străfunduri, cântece de leagăn. E unul dintre ceasurile acelea de n-am habar de-s noaptea târziu sau dimineața devreme, dar nici că-mi pasă. Picii au cedat și este liniște. E liniște, iar eu m-am luat la trântă cu un aluat pe care am să-l frământ, cu toate cele cincizeci și ceva de kilograme ale mele – acel ceva peste cincizeci ar trebui să-și facă treaba cum se cuvine și să mă țină departe de bucătărie, dar cine îi mai ține socoteala?! -, pân-am să fac din el cea mai pufoasă pâine din lume.

Am hotărât. De nu-mi va ieși nicicum treaba cu scrisul, eu brutăreasă am să mă fac. Și-am să coc, cât e noaptea de lungă, pâine. Albă sau neagră, rotofeie sau mai timidă, plăpândă, sărată sau dulceagă, simplă sau cu semințe, dar mereu aburindă. Pâine caldă pe care-am s-o înfulec, pe jumătate, cu unt și cu sare, de-ndată ce-i fac ieșirea din cuptor. Și am să plâng de fericirea celor mai minunate nopți albe, aproape identice cu cele de acum mai bine de zece ani, când mă îndrăgosteam de Gavroche.

Pe vremea aceea, nu visam la mai nimic. Nici la o viață de familie, nici la un prinț călare pe un cal alb sau, cel puțin, pe o mârțoagă, numa’ prinț să fie, și nici măcar la ziua nunții mele. Nu știu de ce, dar nici măcar o clipă nu m-am oprit să îmi închipui cam cum ar fi arătat rochia de mireasă a visurilor mele. Măcar așa, ca o măruntă măsură de precauție. N-am fost deloc o astfel de domnișoară, cum nu am fost nici fetița care să poarte prin casă pantofii cu toc ai mamei – ba dimpotrivă, dacă i-am șterpelit o dată, a fost ca să-l încalț pe mezinul casei, în joacă, asortându-i perfect cu o fustiță cu volane – sau care să-i folosească fardurile pe furiș – o ojă, totuși, țin minte că am subtilizat, roșie ca focul, dar asta numai ca să pictez cu ea pe niște hârtii rupte dintr-un caiet de matematică. Tot ce îngăduiam, dar într-un viitor destul de îndepărtat, erau cei trei copii pe care știam sigur c-am să-i fac. Cumva. Poate chiar cu trei bărbați diferiți, ca să-mi rămână mie toți. S-au întâmplat, iată, doar doi, un singur prinț, Gavroche, și niște unghii roșii cum n-am avut nici când pictam cu ojă.

Astăzi, visez mai mult ca oricând. La vrute și nevrute. Uneori și cu ochii deschiși. Și mi-am găsit puterea să îmi duc visele dincolo de Prâslea și Amaliot, târându-le, împingându-le, dându-le câte un șut, câte-un ghiont, rostogolindu-le către mine. Către omul de aproape treizeci și trei de ani care mai are atâtea de făcut nu doar pentru cei din jur, dar mai ales pentru sine. O carte, cel puțin. Ziua în care îmi voi vedea cartea în vitrina unei librării va fi, cel mai probabil, ziua celei mai mari victorii cu putință. O plimbare cu bicla pe sub cireșii înfloriți ai Japoniei mele dragi. Un drum spre Țara de Foc, spre capătul lumii. Aurora boreală. O călătorie cu balonul cu aer cald în Cappadocia. O vacanță de una singură, haihui, la volanul unui Fiat 500 bătrân. Să urc pe-o scenă și să joc. Ceva, orice. O vază, o statuie, un majordom. Să cânt la vioară și să nu mă aplaude nimeni. Să-nvăț copiii orfani ceva. Orice. Să fie ce vor, să râdă mult, să joace cuvintele pe degete. Să am prieteni din nou. Cum am avut cândva.

Până una, alta, cu unghiile roșii cu tot, visez și, în nopțile mele albe, înfulec jumătate de pâine caldă cu unt și cu sare.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.