Vacanță cu bunici, schi și vărsat de vânt (II)

V

40,4 km/h, pe schiuri. Încă mă minunez. Nu de alta, dar mi-s de fel împiedicată rău, de parcă picioarele ar asculta de cineva ce nu trăiește în același trup cu mine. Împiedicată sau… plutitoare, ca să mă exprim mai siropos, căci, de foarte multe ori, am impresia că tălpile mele nu ating niciodată pământul, lăsând capul să se răsfețe printre nori. Unde-i și este locul, ca să fiu cinstită. Și-apoi, vorba aceea, viteza asta abia o prind chiar și pe patru roți, și încă și atunci îmi simt inima cum se zbate înăuntru de parcă ar urma s-o ia la fugă către acel doppelganger nesuferit ce-mi asuprește și picioarele.

Totuși, ceva s-a întâmplat. Niște frici s-au diluat. Mi-au mai crescut și aripile libertății, primite în dar – unul mai prețios de-atât nu se putea – de la pitici. Și-odată cu ele, poftim necaz, am căpătat și-un dram de nebunie, căci clar curaj nu-l pot numi. E-un dram de nebunie pe care nu l-am prea întâlnit până acum. Poate doar în PortAventura, acum aproape zece ani, când ”am căzut” în gol dintr-un turn înalt de o sută de metri sau când, în Furios Baco, am atins peste 130 km/h în trei secunde, de mi-a trecut, nici nu știu cum, nici nu știu când anume, una dintre cele mai teribile dureri de cap pe care mi le amintesc. E-acel dram de nebunie care, de e și oportun, și bine dozat, se poate transforma în cea mai mare bucurie.

N-aș ști să spun exact ce. Mă gândesc că, uneori, lucrurile bune trebuie lăsate să se întâmple. Și-atât. Nedespicate până la ultima particulă. Uneori, tot ce trebuie să faci este să te lași să aluneci cu schiurile pe-o pârtie îngustă, curgând șerpuitor printr-o pădure de ai cărei copaci ți-e atât de frică încât aproape că o simți în palme și în tălpi și-o vezi cum se desprinde în răstimpuri haotic de tine și joacă în jurul tău o horă smintită. Și-apoi închipuirea o ia razna și îți arată, atât de real, cum te izbești cu toți cei 40,4 km/h de cel mai viguros dintre copaci și-ți curmă entuziasmul, emoțiile, patima, viața. Dar tocmai închipuirea aceasta teribilă te întărește în chip miraculos și-ți ușurează trupul până la spirit. Spirit pur și liber cu o cască ridicolă îmbrăcându-i tărtăcuța. Spirit care, la sosire, verifică atât de riguros și de infantil de trupul a reușit să depășească recordul anterior.

Spirit care nici n-a mai conceput să se întoarcă acolo unde și-a-nceput, de fapt, inițierea, în valea întinsă, nesfârșită, a Dorului, unde părea că nicio trântă mai serioasă nu-și are locul, dar, chiar de și l-ar fi avut, nu ar fi fost prea păguboasă. Așa că, de-ndată ce s-a cocoțat la răspântia dintre Clăbucet și Cocoșul, deasupra unui Predeal pe nedrept căzut în dizgrație, s-a potolit. A realizat că arborii aceia de pe margini nu fac decât să străjuiască și să amplifice, dacă mai e cu putință, farmecul copleșitor al peisajului, nicidecum să încurce.

  • Vacanță cu bunici, schi și vărsat de vânt (II) 1
    Vacanță cu bunici, schi și vărsat de vânt (II)

Dar, lăsând la o parte luptele interioare ce s-au sfârșit încă de la prima coborâre, pârtiile din Predeal au mai primit niște bile albe binemeritate:

1. Echipamentul se închiriază aici, fix lângă telescaun, la jumătate de preț față de Sinaia. Cu 25 de lei, te echipezi complet, cu schiuri, clăpari și bețe, în timp ce în Sinaia, la cota 1000, toată povestea asta te costă 50 de lei.

2. O lecție de cincizeci de minute cu un instructor costă 90 de lei față de cei 150 pe care i-am dat, într-una din zile, în Sinaia, pentru Amaliot. Copilul a cerut, copilul a primit. De, nici nu se punea problema altfel. Dar când te gândești că plătești aproape dublu pentru aceleași povestioare cu Elsa, Olaf, spaghete și felii de pizza, parcă nu-ți vine să te întorci și-a doua zi.

3. Pârtiile Clăbucet și Cocoșul, pe unele porțiuni destul de înguste pentru gustul meu, sunt în schimb atât de lungi cât să nu urci mai mult cu telescaunul decât să cobori pe schiuri. La peste doi kilometri fiecare, cu cinci sau șase coborâri pe zi, mi-am cam depășit orice așteptări anterioare și, la drept vorbind, mi-am dezmorțit și corpul pentru câteva luni bun de-acum încolo.

4. Priveliștea este frumoasă, chiar foarte frumoasă, mai ales când, ningând, se lasă un strat subțire de ceață, iar mai apoi, de niciunde, străpung cu putere razele soarelui.

Ce-i drept, accesul pe pârtii nu este nici aici prea ieftin, dacă e să punem în balanță ce dai și ce primești. Patru ore, de pildă, oricând între 8:30 și 16:30, costă 90 de lei; la fel și o cartelă de 10 puncte – în condițiile în care o urcare sau o coborâre cu telescaunul înseamnă 2 puncte. Un skipass de o zi, însă, 160 de lei. Mult, nu-i așa, mai ales dacă ar fi să ne gândim că în Ischgl, de exemplu, skipass-ul de o zi este 53 de euro în vârf de sezon. 53 de euro pentru peste 200 de kilometri de pârtie. Nici nu prea are rost să mai facem alte calcule, nu-i așa?

Una peste alta, însă, spiritul a renăscut. Și visează, când și cum apucă, la următoarea vacanță pe schiuri. Și cântă, precum Amaliotul, cu nasul lipit de geam și în genunchi, hai afară la zăpadăăă

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.