Vacanță cu bunici, schi și vărsat de vânt

V

Cincisprezece ani. Ori poate șaisprezece. Atât trebuie să fi avut când am fost ultima oară într-o vacanță cu ai mei. Habar n-am nici când exact s-a întâmplat, nici unde-am fost. Și totuși, Sinaia, Tușnad sau Voineasa. Una din trei, căci trei destinații am bifat cu ei de când mă știu, și toate cam în aceeași perioadă. A trecut mult timp de-atunci și tot atât de multe promisiuni cum că, gata, anul ăsta o facem lată. Și ”anul ăsta” a tot trecut, unul câte unul, de am devenit și eu, la rândul meu, părinte, iar visul meu a început să fie altul: acela de a le oferi picilor mei o vacanță cu bunici. Cu părinți și bunici, deocamdată, căci mezinul nu e încă de lăsat pe mâna oricui altcuiva în afară de mine pentru mai multe zile.

Așa că, după o mulțime de amenințări, inofensive, până la urmă, și deja plictisitoare, am pus piciorul în prag și-am pus la cale mult așteptata vacanță. Se prea poate ca nimic să nu fi fost la locul lui în săptămâna dinaintea plecării, dar așa de tare mă stârnisem c-am zis că doar un cataclism mă poate abate din drumul meu. De aceea, am închis ochii bine și am trecut peste durerile de spate ale unui tată ce, mai apoi, avea să fie mai degrabă țintuit la pat, peste atenționările din ce în ce mai ferme de vreme rea și peste probabilitatea – credeam noi că deja foarte mică – de a se pricopsi Amaliotul cu un vărsat de vânt pe cinste. Și am visat cu ochii deschiși. Rezervând două camere, pentru cinci nopți, în Sinaia.

Poate părea banal, și cred că a și fost, dar alegerea a fost susținută din toate părțile. Aveam nevoie de o stațiune musai de munte. Dacă era de munte, fiind în toiul iernii, ne-am zis că n-ar fi rău să punem și de-un sport de iarnă în condiții decente. Cum doar ce fusesem la Sinaia, preț de o zi, într-o escapadă memorabilă și delicioasă cu Gavroche, în care am descoperit și eu – în sfârșit! – pârtiile de la cota 2000, nici n-am prea fost dispusă să mai luăm în calcul și alte variante. Mai ales că, nu-i așa, Sinaia se bucura și de avantajul depărtării mult mai mici comparativ cu alte stațiuni. Unde mai pui că ne doream și ca bunicii să aibă ce face cu cei mici cât timp noi ne vedeam de ale noastre pe pârtie, iar Sinaia, cu parcul central, castelele Peleș și Pelișor, gondolele până la 1400 și 2000, dar și apropierea de celelalte stațiuni, câștigă cu ușurință niște puncte binemeritate.

Ca atare, m-am pus pe căutat. Intens. Pătimaș. Pe alocuri prăpăstios. Căci, ce să vezi, nu e chiar atât de ușor să găsești, cu doar câteva zile înaintea plecării, în plin sezon, un apartament cu două camere – care, până la urmă, s-au transformat în două camere separate și-atât -, cu paturi suficient de mari încât să încapă câte doi adulți și un copil, cu o bucătărie cât de cât utilată, cu un grătar generos – aici, Gavroche n-a fost dispus la niciun compromis -, iar pensiunea să fie cât de cât aproape de centru. Și, totuși, după o primă încercare nereușită, am izbândit. Se cheamă Casa Ana și-o recomand cu mare drag.

Când socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg

Păi da. Uneori nu se potrivește. Iar șansele sunt cu atât mai mari să nu se potrivească cu cât îți și dorești cu disperare ca totul să meargă ca uns. Așa că nu m-a mirat foarte mult că tatăl din dotare a ajuns la destinație anchilozat de abia a reușit să facă niște pași în susul și în josul străzii unde se afla pensiunea, dar nici că, la jumătatea vacanței, Amaliotul s-a pricopsit cu o minunăție de vărsat de vânt pe care, ghici ghicitoarea mea, l-a fentat aproape o lună și jumătate. Și, culmea, i-am descoperit bubițele fix în ziua în care îi programaserăm o oră cu un instructor de schi. Asta după ce, nu-i așa, am apucat să ne păcălim cu un altul care, în Sinaia, pentru o poveste frumos spusă cu Elsa și Olaf și niște trimiteri gastronomice apetisante (asociind plugul cu o felie de pizza și alunecarea cu schiurile paralele cu niște spaghete), ne-a luat 150 de lei. Plus 50 de lei echipamentul de ștrumf. Enorm, comparativ cu ce-am găsit mai apoi în Predeal: 90 de lei lecția și 25 de lei echipamentul. O diferență de la cer la pământ, ce să mai, care ne va face să fim mai atenți altădată. Bubele, însă, au ținut-o departe de pârtie și i-au dat cu entuziasmul de pământ, transformându-l în lacrimi și suspine pe care n-am prea avut cu ce să le potolim. Nici măcar cu ciocolată.

Astfel, în timpul cât eu și Gavroche ne-am văzut de ale noastre, preț de o jumătate de zi, uitând, cât se poate de egoist, de toate cele rele lăsate acasă, picii și bunicii s-au mișcat destul de puțin. Totuși, suficient. Cel puțin pentru Prâslea. Deși nici Amaliotul nu este cel mai rezistent copil când vine vorba de frig. De la îngerași în zăpadă la bulgăreala cu hohot, la plimbat cu sania din dotarea pensiunii, la joacă aproape continuă în living, unde și-au făcut de lucru cu o căsuță de plastic plină cu jucării, dar îndeosebi cu o masă de biliard și de foosball, copiii au fost fericiți.

În timpul petrecut împreună, pe de altă parte, ne-am învârtit în zonă, după posibilități, în parcul din Sinaia, fermecător de-a dreptul îngropat în zăpadă, la mai vechiul și mult mai celebrul castel Peleș, dar și la recent descoperitul castel Cantacuzino, ambele vizitate doar pe dinafară.

  • Vacanță cu bunici 1

E-adevărat, se putea mai bine. Pentru fiecare dintre noi. Se putea să iasă totul perfect, măcar de dragul bucuriei mele de a-mi petrece câteva zile cu ai mei, departe de casă, într-un loc în care să ne simțim cu toții ca-n vacanță. Chiar dacă, la drept vorbind, doi copii atât de mici nu sunt întotdeauna sinonimi cu odihna. Totuși, am visat cu ochii deschiși ca cei doi bunici să își încarce bateriile într-o îndelung așteptată și binemeritată ieșire din rutina ultimilor aproape douăzeci de ani. Pentru că, dacă există în lumea asta doi oameni care să fi avut mai mare nevoie de ea, dar care să o și merite cu vârf și îndesat, aceștia sunt ei. Bunicii Amaliotului și ai lui Prâslea. Două minuni fără de care viața n-ar fi fost deloc așa cum este, ușoară și frumoasă, cărora le mulțumesc prea rar și mereu insuficient. Și-atunci, cum să nu speri ca oricine să aibă parte, măcar o dată în viață, de o vacanță cu bunici? Fie ea și cu vărsat de vânt.

– Va urma –

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.