Povestea celor mai fericite patru buci din lume

P

Agaaaaar! Agaaaaar! Într-o fandare nereușită, ne țintește pe fiecare în parte, râzând și încruntându-se deopotrivă, de parcă ar urma un atac năprasnic. Cel de pe urmă atac. Invariabil, în mâna dreaptă, strânsă cu puterea a cinci degete pufoase, ca niște cârnăciori de bere, stă o jucărie. Sau ceva. Când o șurubelniță de lemn, când o perie roz, dintr-un plastic îndoielnic, ”împrumutată” de la soră-sa pe furiș, când o banană decojită pe jumătate, când un colț de pâine în care-ai zice c-a dat iama un stol întreg de porumbei, sau chiar, mai nou, un umeraș pe care-a stat cândva un costumaș de zână.

Ne-amenință cu toate cele unsprezece kilograme, de la înălțimea celor optzeci și ceva de centimetri, și-așteaptă, pe poziții, riposta. Nici nu ne punem bine în mișcare că o și ia la goană, lipa-lipa, oriunde vede cu ochii, sperând că fuga-i se va transforma într-o urmărire crâncenă. Din trei inamici, unul tot o ia pe urma lui, iar soldățelul devine deodată o grămăjoară de hohote și chiuituri.

Nici n-am visat vreodată la așa ceva. Ba chiar, având Amaliotul, copil mai fascinant și mai surprinzător ca tot ce-am întâlnit până la ea, ba nu copil, ci om, da, OM, și fascinant, și surprinzător, și mult mai mult decât atât, nu am crezut că am să pot iubi la fel de pătimaș un alt prunc, fie el și-al meu. Cu-atât mai puțin cu cât acel alt prunc avea să fie un băiat. După trei ani și jumătate de joacă de-a toate prințesele lumii, de viață roz cu diamante și sclipici, de dragoste nebună și cuminte în același timp, pentru ea, întâia sosită, m-am temut serios că va-ncăpea și el într-un cămin atât de aproape de perfecțiune. Iar dacă va-ncăpea, căci trebuie, sosește, balonul îmi reamintește zilnic, îl vom iubi noi, oare, așa cum merită orice nou sosit?

L-am așteptat băiat încă de dinainte de a fi fost sădit, la fel cum am așteptat-o și pe zână fată, și nicicum altcumva, ca în închipuirile mele de adolescentă. Fată și băiat, musai, dar și-un al treilea, ce-o fi. Și, totuși, n-am visat vreodată la așa ceva. Am patru mâini pufoase de iubit. Două au crescut un pic, încăpând în ele, ceva mai bine, mâinile mele nesătule. Iar celelalte două, mici, și poate chiar o țâră mai pufoase, îmi amintesc mereu că-n casa noastră un vis s-a împlinit. Vor crește și ele, iar mâinile mele de mamă, acelea nesătule, se vor adăposti în patru ale lor și-mi va fi cald și bine. Și am și patru tălpi pe care-am să le port în jurul lumii, ca să le deschidă sufletul și mintea, și patru obraji pe care îi sărut c-o poftă nesocotită mai ales noaptea, când se odihnesc în tihnă și-s reci-perfecți. Ca perna pe care o cauți în somn ca să-ți liniștească visarea. Și am și patru buci, iertată să-mi fie îndrăzneala, care au primit, fără s-o știe, rolul vieții lor, în jocul cel mai joc ce se putea vreodată născoci. Mama strigă pupă buca!, iar de niciunde apare Amaliotul care o prezintă la raport; mama o sărută cu foc, spre bucuria bucii, că, nu-i așa, și bucile au suflet, un suflet rotofei și sturlubatic, dar mai ales a zânei care, nu mai contează cum, doar repede să fie, caută buca de Prâslea și azvârle, la rândul ei, hohotind, un pup pe cinste. Prâslea apare ultimul în joc, cu șurubelnița de lemn în aer, și-i luat mereu prin surprindere, pe sus, ca-ntr-un vârtej din care nu se vrea scăpat, iar sfârșitul acesta neașteptat ne găsește pe toți, claie peste grămadă, pupând care ce bucă prinde și râzând de parcă acum am fi descoperit râsul și-am realizat că-i cel mai bun desert.

Se-ntâmplă să mai și obosesc. Să cred că și mâine e o zi numa’ bună pentru joacă nesfârșită. Uneori, chiar așa și e. Dar pentru ei, în universul lor în care mâine pare să fie la distanță de o veșnicie, acum e cel mai bun moment. Și, chiar dacă am să mai calc strâmb câteodată, vom ști tustrei că un joc anume este aducător de dragoste și bezele. Și-atunci, să fie clar, în casa asta, de-un an și șapte luni perfectă, nimeni nu lasă pe mâine o bucă ce poate fi pupată azi!

* Agaaaaar! – En garde!

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.