Dimineți în Thasos cu kalamata, feta și Amaliotul fără-de-care-nu-se-poate (I)

D

Când am reușit să-l conving pe Gavroche să punem de-o vacanță în Grecia, așa cum știam că o fac mulți alții – sute de kilometri parcurși cu mașina din dotare burdușită cu de toate, de la odrasla fără-de-care-nu-se-poate, la jucăriile fără-de-care-nu-poate-odrasla-fără-de-care-nu-se-poate, la colaci, lopățele, cățel, purcel și ce-o mai fi-, nu știu. Îmi amintesc doar anii de dinainte, atât de mulți încât nici nu mai are rost să îi adun, când am tot pledat pentru o astfel de aventură și nu mi s-a dat nicio șansă de izbândă. Nici măcar una. Și, totuși, minunea s-a întâmplat. Într-un iunie cum altul la fel nu a mai fost, când am decis că e momentul și că, dacă nu o facem acum, probabil că nu ne vom mai încumeta niciodată. Așa că, pe repede înainte, de teamă ca Gavroche să nu se răzgândească, am pus la cale o vacanță la care am visat mult, prima noastră vacanță în Grecia, și pentru care aveam să mai aștept vreo două luni și ceva, până spre sfârșitul lui august.

Eu mai fusesem în Grecia cândva, cu vreo șapte sau opt ani în urmă, când o aliniere complet neașteptată a astrelor a făcut ca eu, fără să am prea mult timp de gândire, să ajung în Paralia Katerini, vedeta acelor ani printre românii ce-au dat năvală afară din țară de îndată ce li s-a ușurat cu mult accesul. Foarte multe amintiri de-atunci nu am. Niște poze făcute cu un Nokia cu clapetă, în care azi abia disting personajele din prim-plan, darămite peisajele din jur, o înregistrare dintr-o croazieră spre Skiathos cu un ghid și căpitanul vasului dansând un tango ce-mi face și azi pielea de găină și-o melodie din care multă vreme nu am avut decât niște frânturi în telefon și pe care chiar și acum, după atâția ani, o ascult pe repeat.

Cumva, în chip inexplicabil, mi-e bine sub soarele grecesc și nu m-aș da dusă din insulele alea, plămădite parcă înadins ca eu să suspin săptămâni întregi după binele de-acolo.

Și mi-a fost bine și în Thasos. Chiar dacă, așa cum ne stă nouă cel mai bine, am pornit la drum cu peripeții. Niciunul dintre noi nu s-a gândit să verifice detaliile acelea lumești, fără de care nu e prea sănătos să pornești într-o călătorie pe patru roți. Iar dacă plecarea se mai întâmplă și într-o sâmbătă dimineață, când șansele să găsești un service auto deschis care să îți facă rapid inspecția tehnică periodică, expirată cu doar câteva zile în urmă, sunt foarte mici, apăi, aventura ta poate fi foarte ușor compromisă. Să zicem, însă, că, printr-o minune, găsești service-ul salvator, dar realizezi că nu ai toate actele necesare la tine, că de! ultimul lucru pe care ți-l dorești este să le pierzi pentru totdeauna pe vreo plajă sălbatică, așa că le-ai lăsat acasă. Cumva, însă, o rezolvi și pe-asta și pleci, cu un gând apăsător și nesuferit: dacă nu ai nici măcar o oră de când ai pornit la drum și universul îți pune deja bețe în roate, atunci cum va fi de-acum încolo?

Ei bine, lucrurile tind să se redreseze uneori. Nu mereu, dar uneori, iată, intră pe un făgaș mai potolit. Drumul a fost greu și lung, e-adevărat, și pentru Gavroche, șoferul de serviciu, dar și pentru pasageri. Asta pentru că nu numai piciului din dotare îi poate fi imposibil să rabde aproape cincisprezece ore de mers cu mașina, ci și mămicii, măscărici și valet deopotrivă, umil servitor aflat la dispoziția oricui ar avea nevoie de ceva, orice, de la o poveste, un cântecel, un chiot la un sandviș, un măr sau o gură de apă.

Toate ca toate, dar cum ții un copil de doi ani și jumătate cincisprezece ore într-un scaun de mașină?

Aș vrea să spun că-i floare la ureche, însă, privind în urmă, îmi dau seama că asta este o treabă serioasă și complicată în același timp și că, la urma urmei, de ea depinde buna dispoziție a tuturor. Așa că, pe scurt, secretele noastre ar fi cam astea:

1. Avantajul călătoriilor cu mașina este, fără doar și poate, acela că, în limita spațiului, dar de multe ori chiar depășind, aparent, posibilitățile fizice de stocare, poți lua cu tine aproape toată casa. În timp, noi am învățat să ne rezumăm la strictul necesar și să fim extrem de eficienți – cu mici scăpări, ar completa Gavroche -, dar nu și când vine vorba de orice maimuțoi, orice cauciuc, orice sticlă sau carton ce i-ar face pe copii să fie liniștiți. Ca atare, am lăsat Amaliotul să își facă de cap și să aleagă, atât cât putea și știa la cei doi ani și jumătate ai ei, cam tot ce-ar fi făcut-o fericită și până-n Grecia, dar și acolo. Recunosc, însă, că am căzut în păcat și, pe lângă ce-a ales copilul, am mai strecurat și eu, și bine am făcut, o mulțime de jucărele al căror potențial doar eu îl vedeam inițial.

2. Toți pasagerii adulți trebuie să se înarmeze cu o tonă de răbdare. Nu așa, oricum, ci multă. O tonă am zis. Căci, spre sfârșitul celor cincisprezece ore, nici la 30+ nu ești chiar ca o floricică, darămite la sub 5. Ca atare, șoferul, în cazul nostru Gavroche, trebuie, cumva, nu știu cum, să se facă, de poate, că plouă, indiferent de ce se întâmplă pe bancheta din spate. Poate izbucni și un nou război mondial, e musai ca el să-și vadă mai departe de drum. Iar mama – măscăriciul, sclavul, ospătarul -, adică eu, trebuie să se resemneze și să își facă datoria cu stoicism. Iar dacă Amaliotul vrea să mănânce, mănâncă; dacă vrea jucării, se joacă; dacă vrea teatru, mami e omul-o-mie-de-personaje.

3. O știți pe-aia cu pauzele lungi și dese? Ei bine, se aplică și în cazul de față foarte bine. Ce ne foim noi, adulții, și amorțim, și pufăim, și mai oftăm din când în când de se zguduie mașina, și bombănim, darămite un ghemotoc de nici trei ani! Ca atare, întru dezmorțirea oaselor și-a sufletului, am oprit. Și-am tot oprit. Cam de câte ori a fost nevoie. Și a tot fost, căci nu vă imaginați că, dintr-odată, trei indivizi și-au aliniat și dorințe, și nevoi, și neputințe și au cerut stop joc! în același timp. Nici pe departe. Dar, pentru fericirea tuturor pasagerilor, ne-am conformat.

4. Știm, știm, telefonul este unealta diavolului, copiii trebuie ținuți departe de el pe cât de mult posibil – chiar dacă noi, adulții, nu ne dezlipim de telefon nici când ne așezăm seara în pat -, și, colac peste pupăză, părinții care se folosesc de el pentru a potoli odrasla sunt iresponsabili și habar nu au cum stă treaba cu crescutul copiilor. Asta ca să fiu delicată. Cu toate acestea, ne-am folosit de telefon pe alocuri, când nicio jucărie dintre cele un milion nu a mai funcționat, când nicio strâmbătură n-a smuls zâmbetul pentru care ea însăși s-a născut, când mama, săraca, n-a mai putut să se mai strâmbe, când poveștile au ajuns toate la am încălecat pe-o șa, inclusiv cele inventate, când nu ne mai rămânea decât să urlăm din toți rărunchii și să decidem, din prima zi, că e cea mai urâtă vacanță din lume. Ei bine, ba Mickey Mouse, ba Bibi Bei (Baby a trupei Iris), ba Vivat Veselia!, ba câte-o înregistrare de la vreo zi de naștere, cu câțiva oameni cântând tare, în cor, mulți ani trăiască, mulți ani trăiască!, spre amuzamentul Amaliotului, și iată cum s-a mai potolit pișcoțica pentru încă un sfert de oră. Și-odată cu ea, și noi.

Trecând însă peste drum, lung și istovitor, cum am mai spus, dar cu farmecul și cu poveștile lui, vacanța, prima noastră vacanță în Thasos, a fost de-a dreptul frumoasă. Și, mai presus de toate, ne-a făcut ca, în anii ce au urmat, să nu ratăm nicio vară sub soarele grecesc. Ba chiar să ne dorim ca-n fiecare an să ne întoarcem, măcar pentru câteva zile, în Thasos. Ne-a trecut după al doilea an consecutiv de Thasos, ce-i drept, dar nu și dorul de Grecia. Acela este de nestăvilit.

– Va urma –

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.