Eu nu cred că am să mă descurc când tu și tati o să muriți!

E

Măi, nu! Așa ceva nu vrea nimeni să audă, cu atât mai puțin în mijlocul distracției de seară când, înainte de culcare, se hăhăie de jumătate de oră sau se uită, pentru a milioana oară, la Frozen sau Moana. Sau Ballerina. Sau ce-o mai fi. Ba chiar cu atât mai puțin când știi că abia de ceva vreme n-ați mai discutat despre asta, iar tu credeai că, după săptămâni întregi de descusut, explicat, despicat firul în câte a fost nevoie, ați consumat subiectul.

Amaliotule, mamă, râdeam isteric, râdeai și tu, și-acum mai să mă înec, îmi înghit cuvintele, dar mai ales buna dispoziție, apoi înghit și-n sec, simt nevoia să-l potolesc și pe Prâslea, că de! fraza asta nu merge cu scălămbăială și chiote. Încerc să nu mă pierd și-ți spun că sunt aici, lângă tine. Te iau de mână și te strâng. Am devenit brusc nătângă, știu, dar simt că dacă te și strâng, ai să mă crezi mai abitir pe cuvânt decât dacă mi-aș lăsa palma să se odihnească în palma ta, doar atingând-o. Dar nu te lași:

– Tu nu înțelegi că eu nu cred că am să mă descurc fără mămica mea?

S-a sfârșit. Bărbia-i tremură necontrolat. În colțul gurii, întrezăresc, totuși, un zâmbet, semn că își dă seama că spune ceva ce depășește imaginația, că mă dă pe spate, și parcă-i mândră, dar, cu cât înaintează pe pământul ăsta mișcător, cu atât se afundă în propria-i inițiativă.

– Ba înțeleg, drăguța mea, și știu că ar fi greu. Și mie mi-ar fi. Dar iată-mă aici, cu tine. Râdem, ne distrăm. Călin se cocoață pe mine. E-atât de bine acum.

– Dar când n-o să mai fii? Atunci eu ce-am să fac?

– Atunci când n-am să mai fiu, ai să te descurci. Pentru că tu vei putea să faci orice, vei depăși orice. N-o să fie ușor la început, dar va fi bine. În plus, ce spui tu acolo se va întâmpla când tu vei fi o ditamai babeta, iar eu și mai și.

Să fiu pe drumul cel bun? Parcă i se limpezește chipul, parcă bărbia s-a mai potolit.

– O să fii bătrână ca Regele Mihai când a murit? Și ca Regina Ana? Și ca Regina Maria?

– Cam așa sper eu. Așa că nu plec nicăieri. Poate doar în lumea viselor, că mi-e cam somn.

– Ei, ba ai să pleci dacă nu găsești un loc de muncă. Dacă nu găsești un loc de muncă, o să pleci și din țară. Și eu nu vreau să pleci din țară.

– Nu plec nicăieri fără tine. De fapt, nu plec nicăieri fără tine și fără Călin. Întotdeauna, oriunde voi fi eu, veți fi și voi.

– Păi da, pentru că mi-ar fi foarte dor de tine.

– Nu va fi cazul, căci ai să vii cu mine.

Zâmbește din nou. Amaliotul știe deja jocul de-a râsu’-plânsu’, deși nici nu am apucat să i-l împărtășesc.

– Și aș putea să-mi iau și jucăriile?

– Păi cum am putea pleca fără jucării?

Zâmbetul este din ce în ce mai larg, de parcă nici nu ar fi plâns cu câteva minute înainte. Și-n loc să-mi tacă gura, să las zâmbetul să îi împodobească moaca, mă trezesc vorbind:

– Auzi, Amalia, dar dacă am pleca, nu ți-ar fi dor de maia?

– Ba da, dar am putea vorbi pe cameră. Când mi-ar fi dor de ea, aș vorbi cu ea așa. Și mi-ar mai trece dorul.

– Păi și-atunci, dacă aș pleca eu, nu am putea vorbi la fel, pe cameră?

– Nu, mami, că un copil are nevoie de mămica lui. Un copil trebuie să-și vadă mămica față în față, s-o țină în brațe.

Și zâmbește din nou. Cu subînțeles. Știe că a zis ceva dumnezeiesc și-i mândră de numa’, iar mie-mi vine să-mi dau două palme, căci m-a pocnit un plâns de nici măcar Amaliotul n-a fost în stare să oprească.

Iar acum, rememorând aceste zece minute magice, cum au tot fost din 2013 și până azi, nu pot decât să-i mulțumesc minunii de copil ce-a binevoit să își petreacă-n pântecul meu cele nouă luni de viață de dinaintea vieții ăsteia, că-n fiecare zi, cu vorbe de duh sau gesturi, cu cântece sau țipete, cu hohote de râs sau de plâns, îmi arată cam care-s marile adevăruri pe care adeseori noi, oamenii mari, habar n-avem să le vedem.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.