În serile mai acătării, îi explici copilului cum a apărut pe pământ primul om 

Î

Și iată cum Amaliotul lovește din nou. Înainte de culcare, firește, căci nu-i moment mai bun să lansezi rachete în întunecimea minții unei mame mai degrabă doritoare de somn decât de dezbateri filosofice. Se așază pe burtă, mă pupă, o pup, ne urăm toate cele și tace. Preț de vreo câteva minute. O mângâi pe spate și pe fund, dar, ca să fiu cinstită, mi-e cam lene să mă mișc, așa că mă opresc. Ridică fundul în semn de protest, dar nu mă duce capul să îmi văd în continuare de treabă. Așa că:

– Mami, dar primul om cum a fost născut? Adică cum a fost primul om? Cine l-a născut?

 Pe bune? Pe bune că la 22:23 trebuie să-mi adun gândurile și să explic copilului cum am apărut pe pământ? Mă fac că nu înțeleg. Sau sper că, nu știu, o supraestimez. Sunt maică-sa și, la urma urmei, am tot dreptul să o fac, deși nu mi-am făcut niciodată un scop din asta.

– Adică noi cum am apărut?

– Nu, mami. Primul om. Adică cum a apărut primul om și încă un om, apoi încă un om, apoi încă un om, apoi încă un om (a ținut-o așa vreo 30 de secunde și părea că nici nu mai respiră), și apoi blocul?

– Vrei să știi cum a apărut primul om pe pământ?

– Exact! Primul om pe pământ.

Sfinte Sisoe! Așa cevaaa! Măcar să mă fi pregătit înainte, să fi citit niște cărți, să fi făcut niște conspecte, că la asta mă pricep. Dar nu, nu-i timp de-așa ceva, așa că iacătă-mă povestind, cum am știut mai bine, cum oamenii nu sunt foarte siguri nici până astăzi cum am apărut. Cum unii cred că ne tragem din niște forme de viață inițiale, care au evoluat până la noi, și că ne înrudim cu maimuțele – na, că am smuls și-un hohot -, dar că alții, în schimb, cred că undeva, dincolo de noi, există cineva, Dumnezeu îl cheamă, care a creat omul – aici stârnesc chiar fericire, căci de Dumnezeu a mai auzit Amaliotul -, dar că nu putem fi siguri deoarece nimeni nu l-a văzut până acum. Am transpirat, însă copilul pare mulțumit. E limpede că, într-un fel miraculos, a cam priceput cum a apărut și blocul nostru pe pământ.

Eu, însă, simt nevoia să iau la răsfoit enciclopedii, dicționare, tratate care mai de care. Situația începe să mă depășească, e lesne de înțeles. Totuși, salvarea vine tot de la Amaliot. Stând în fund, în pat, lângă Prâslea care doarme dus deja, cu fundul către noi, zâmbește complice și îmi șoptește:

– Mami, pupă buca!

Și mami, căci la asta se pricepe cel mai bine pare-se, pupă buca Amaliotului, iar Amaliotul pe-a lui Prâslea. Râde înfundat.

– Acum și invers. Dă să-ți pup buca!

– Hai, mă, mami!

Ridică sprânceana amenințător, iar eu, de teama vreunui nou atac menit să-mi nimicească neuronii, aleg să pup buca lui Călin în timp ce pișcoțica o pupa pe-a mea. Asta, așa, pentru finalul apoteotic al unei seri ce se anunța mai acătării.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.