În ziua când am împlinit treizeci și trei de ani, am frânt aripi de fluture

Î

Sunt la a doua tavă de sărățele. Ca de obicei, miezul nopții a trecut de mai bine de-o oră și toată lumea doarme dusă. Nu mi-a prea ars de robotit prin bucătărie, dar când ți se aruncă-n față, cu glas pițigăiat de Amaliot, că sărățelele astea, cum doar eu știu să fac – eu și cele peste 40.000 de mămici de pe un grup de mici mari bucătărese –, văd mult prea rar lumina zilei, faci cumva să-ți ardă. Și iată cum, pe repede înainte, fără să mai dublez cantitățile cum fac de obicei, ca să mai duc și pe la neamuri, pun de-un aluat ce-mi iese, și nu prea, și-i împlinesc dorința arzătoare a copilei. Doar i-am promis c-atunci când, dis-de-dimineață, va deschide ochii, un munte de sărățele – mai ca munții de pe aici, din Dobrogea – o va aștepta la căpătâi.

Și, dacă tot m-am pus pe treabă, mai spăl și-un vas, mai trântesc vreo două, de-i compromit fără să vreau somnul lui Gavroche, deși am promis solemn să le mânuiesc cum se cuvine sau, de nu sunt în stare, să nu le mânuiesc deloc. Mai fac curat, mai pun totul la loc, să nu se vadă c-am trecut pe-aici, mai dau o fugă la mezin, mai spun și un mersi anemic singurului om ce mi-a urat de bine până acum, mai fredonez, când mi se eliberează mintea, câte-un refren pe care, în singurătatea asta apăsătoare, mi-l permit cu vârf și îndesat. Și-mi și imaginez că mi-a ieșit perfect.

Și, ca să fie treaba treabă, mă pun pe măturat. Nu ca să par mai gospodină decât sunt, ci pentru că-mi place de nu mai pot. De când eram de-o șchioapă și luam la rând curțile caselor de pe Dumitru Donciu, și trotuarele, în susul și în josul străzii, iar eu găseam o atât de naivă bucurie într-un gest mărunt, dar cu atât mai prețios când este dăruit de un copil de nici cinci ani, printre puținele, de altfel, de care eram în stare la vârsta aceea. Și-atunci, cum să nu mătur și-acum, cu-aceeași patimă ca atunci, și cum să nu mă-ntorc, cu fiecare ghemotoc de praf trimis cu hotărâre în făraș, la fetița cu vârtej în frunte ce-am fost cândva?

Atâta-s de prinsă în mrejele unui trecut îndepărtat și luminos, că nici nu văd cum se agită, lovindu-se de lustră, de mobilă și de pereți, un fluture sosit aici, zic eu, de-afară, dintr-un întuneric deloc prietenos. L-o fi adus lumina ori poate, mai degrabă, mirosul sărățelelor ce mi se rumenesc frumos, părând să-ndrepte neașteptat imperfecțiunea aluatului ce parcă îmi ieșise, și nu prea.

Ba chiar, în disperarea în care s-a zbătut minute bune, m-a atacat și pe mine, cu bună știință, pare-mi-se, de ai fi zis că mă și ceartă pentru imprudența de a fi lăsat un geam atât de larg deschis, fără să-mi protejez bucătăria cu o plasă. Așa că a intrat, neinvitat, și-acum nu știe cum să iasă și, până să-i arăt eu calea, s-a aruncat, cu toată viteza de care era în stare, în cuptor. Căci, nu știu cui i-ar veni să creadă, dar seara asta parcă-i seara porților deschise, așa că dragul meu cuptor își dogorește căldura în afară, cât eu eliberez tava și pregătesc o nouă rundă de bunătăți. Mă uit, fac vânt cu un prosop, îl strig pe nume, fluture!, și îl implor să zboare-afară și îi promit să îl arunc pe geam numaidecât, în lumea lui, din care a venit, ba chiar să îl trimit la ai lui cu un mănunchi de sărățele. Fluturele, nimic. Nici nu îl văd, iar dacă e pe-acolo, pe undeva, nici nu m-aude. Se perpelește, poate, și nu-i arde de vorbă – ah!, ce mai fel de-a spune complet inoportun! –, iar eu mă tot întreb, cu furie, de ce a trebuit ca tocmai azi să primesc vizita neașteptată a unui fluture căruia, iată, i-am frânt aripile pentru totdeauna. Fără să vreau.

Și-mi dau seama acum că sunt atât de multe cele ce le-am visat cândva și nu mi-au ieșit încă, în acești primi treizeci și trei de ani ai mei, încât mi-e teamă c-am intrat deja în criză de timp. Cartea, acea carte!, n-am apucat s-o scriu, să sar cu parașuta, nici atât, nici nu am ascultat, cu piele de găină și fior pe șira spinării, o mulțime de oameni ce cântă dumnezeiește; cu bicla în Japonia nu m-am dat, la capătul lumii n-am ajuns, nici n-am dansat vreodată de parcă nimeni nu s-ar uita la mine, ca o descreierată, așa cum oamenii o fac, de regulă, doar în oglindă, și nici nu am citit suficient; nu m-a pus nimeni să-mi fac bagajul ca-n jumătate de oră să pornim spre te-miri-unde și nici nu mi-am luat inima în dinți să spun oamenilor ce simt; să-mi iau rămas bun de la el, cum am fi meritat-o amândoi, nici asta n-am făcut, dar acum este târziu, așa că am să-l tot invoc, până m-oi duce, să vină să-mi mai împletească părul ca la șapte ani. Am să-l aștept, dar iată că, tot așteptând, mai fac și câte-o nefăcută. Tot ca la șapte ani. Iar ziua când am împlinit treizeci și trei de ani va rămâne pentru totdeauna ziua când, fără să vreau, am frânt aripi de fluture în loc să împlinesc, pe rând, din cele ce le-am visat cândva și nu mi-au ieșit încă.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Un comentariu

  • O sa-ti iasa, Maria! O sa-ti iasa tot ce ti-ai propus vreodata! Mai ales cartea! Esti fermecata si… fermecatoare!
    Multumesc pentru clipele frumose pe care le imparti cu atata darnicie!

    La multi ani de poveste!
    <3

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.