Copilul cu cele mai murdare încălțări este mereu copilul meu

C

Mi s-au cam împleticit picioarele prin curtea grădiniței, făcând slalom printre copii. Aleargă și chiuie și par să aibă mai multă energie la ora prânzului decât am eu dimineața, proaspăt trezită din somn. Nu-i nimic, îi depășesc rapid și-i las în urmă de parcă nici nu m-aș fi chinuit vreo treizeci de secunde să ies neșifonată din raza lor de acțiune. Nu intru bine în grădiniță, că-mi văd Amaliotul alergând cu aceeași energie către mine, de parcă nu m-ar mai fi văzut de cel puțin câteva săptămâni bune. Mi-e drag de ea, chiar mi-a fost dor – fie vorba între noi, n-au fost decât vreo patru ore alea de ne-au despărțit de dimineață și până acum, dar inima, draga de ea, habar nu are și-ncepe să se-agite așa cum face-n fiecare zi. Și, totuși, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva pișcoțelul de mi s-a cocoțat în brațe și râde hohotit are un radar ce mă simte, mă miroase, mă zărește de pe la niște sute de metri distanță. Parcă prea nu-mi lasă nici măcar o secundă ca să mă refac după slalomul din curte și, de cum pun piciorul înăuntru, pare că ea deja aleargă spre brațele mele.

Ei, și cum aleargă Amaliotul către mine cu o viteză năucitoare, am totuși timp să-i observ genunchii. Genunchii pantalonilor, vreau să spun, care din gri deschis, în mai puțin de patru ore, au devenit negri. Fac ochii mari, desigur, căci eu aveam impresia că am trimis un alt copil la grădiniță în dimineața asta. Părul îi era aranjat, pantalonii miroseau a proaspăt, adidașii lustruiți și ei, că doar e-o treabă zilnică deja și nu uit niciodată să-i fac să pară ca noi. Ceea ce chiar sunt. Doar că nu par. O-ntreb în treacăt dacă au ieșit afară la joacă, mormăie ceva, înțeleg că da, însă maimuțica se dăduse deja jos din corcoduș, așa că n-are sens să mai insist.

Stau un minut de vorbă cu educatoarea, așa, ca în fiecare zi, timp în care Amaliotul, conștiincios nevoie mare ori mai degrabă nerăbdător să se mai dea o tură-n leagăn, se-ncalță cu șoșonii de afară. Mă-ntorc un pic spre ea și, surpriză, corcodușule, șoșonii-s negri și ei. Din alb imaculat. Fir-ar! Situația-i mai întunecată, pare-se, decât mi-am putut închipui.

Să o descos, să n-o descos? Apăi ce rost mai are când știu deja că au ieșit afară și că de-acolo i se trage? Și-apoi, nu o auzi tu, corcodușule, cum râde la soare, mai cristalin și mai colorat ca niciodată? La soare sau la Alexandru, de face intenționat pe măscăriciul, căci știe că dă pe spate și mamă, și fiică deopotrivă, nici n-are importanță, că el ne cucerește la pachet. Nu are-acu’, dar mai vedem noi peste vreo zece ani, când Alexandru va trebui să-și măsoare mai bine umorul, că pare-se că pișcoțica mea îi cade pradă numaidecât.

N-o mai descos, e inutil. Dacă mă gândesc mai bine, și ieri, în pozele din timpul zilei, Amaliotul avea cei mai murdari adidași. Și parcă și alaltăieri. Și mai mereu când merg s-o iau la prânz. Și cred că și în parc, la joacă. Și duminica, la supermarket. Și când mergem la pictură. Sau la activitățile de sâmbătă. Oricât m-aș da eu peste cap ca, măcar când iese pe ușă, să fie ca un bibelou. Și e, preț de cel mult zece minute, căci mai apoi se dă ea însăși peste cap, mai ceva ca-n basme, și se transformă-ntr-un morman de praf, noroi, nisip și ce-o mai reuși s-adune. Își zgârie-ncălțările noi, cumpărate de nici o săptămână, de zici că au împlinit câțiva ani pe puțin, se-afundă în nisip în parc și îl adună-n încălțări, în șosete și prin alte locuri nevăzute de soare, parcă anume pentru a-l aduce acasă, să mai facă forme și acolo. Se dă în tobogan în tobogane improvizate, pe mici dealuri acoperite de pământ, de mă chinui să scot praful din pantaloni zile întregi mai apoi, și nu reușesc nicicum. Se rostogolește și se aruncă în iarbă fix când hainele de pe ea sunt mai recent cumpărate sau în culori mai deschise, parcă înadins.

De multe ori, de o privești, ai zice că Amaliotul crește, sărmanul copil, din inerție, pe lângă niște părinți ce numai grija lui nu au. Se prea poate. Dar ce știu sigur este că, dacă hainele nu-i strălucesc mereu, căci și le tăvălește-n joacă după pofta inimii, pe chipul ei îi strălucește mai mereu zâmbetul larg. În aerul din jurul ei răsună hohotul de râs al unui pici ce explorează lumea după cum îl taie capul. Și nu știu cum s-o zic, dar parcă nici îmi mai pasă că-n loc să defileze ca scoasă din cutie, Amaliotul, dimpotrivă, își poartă zâmbetul pe unde trece în haine prăfuite. Și-s mândră tare, cum să nu, că, mai mereu, copilul cu cele mai murdare încălțări este copilul meu, căci ăsta-i semn că-n ziua ei s-a strecurat și foarte multă joacă.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Un comentariu

  • Mame (i)responsabile, tavaleli si stele
    Povestea ta imi aduce aminte de o intamplare din copilaria lui Dragos (fii-meu).
    Cred ca avea vreo 4 ani ( chit ca arata de 6 si toata lumea ii spunea ca nu stie macar ce varsta are, desi copilul stia foarte bine). Fusese invitat la o aniversare, la McDonald’s, la Bucur. Si eu, mama moderna (citeste iresponsabila) am zis sa nu-i stau copilului in coaste si sa-l las sa se distreze dupa voie, fara sa-l mai inoportunez cu prezenta. Am promis ca ma intorc dupa el intr-o ora si l-am sfatuit sa fie civilizat si sa nu se dea-n stamba. Ei, la punctul asta (desi n-a obiectat vocal) n-a prea fost de-acord. Concluzia: a savurat din plin momentul in care „mama cea activa” a iesit pe usa si s-a dezlantuit. Nu pot spune ce s-a intamplat in ora respectiva, decat cu aproximatie, dupa coloarea nedefinita a turului si genunchilor pantalonilor. Inutil sa mai descriu privirile dezaprobatoare ale catorva mamici, aruncate catre mine ca niste pumnale, cand m-am intors sa-mi recuperez odrasla. Nu l-am mai gasit. De fapt, nu l-am gasit la nivelul capetelor de pitici, fiindca el se tavalea pe jos fericit, distrandu-se de minune la cota zero. „A… Dragos e acolo, se tavaleste pe jos!” Sa rad… sa plang… ? Imbujorat si transpirat, dar cu ochii plini de stele, mi-a comunicat ca s-a distrat excelent si mai vrea. M-am grabit sa-l iau de-acolo, fara prea multe comentarii, dar cu orgoliul de mama responsabila (?) un pic mototolit. Jucandu-se, nu mancase nimic. Ce bine! Copiii cu mame responsabile langa ei mancasera, ca de… Si nu le-a fost bine! Au facut toxi-infectie alimentara. 🙁
    P.S. Au trecut anii si azi, fara orgolii, cu mintea din dotare si cu inima de mama i-as spune: „bine, mama, tie sa-ti fie bine! Tu sa fii fericit!”:)

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.