Când bunica uită de Princess Tiara, vinerea devine cea mai proastă zi din an

C

Este trecut de ora șase și-i vineri. E șase după-amiaza, ai zice chiar că-i seară, la ce semiîntuneric e dincolo de fereastră, iar eu nu mă pot bucura cum se cuvine de iminența unui sfârșit de săptămână ce se anunță neobișnuit de călduros pentru perioada asta a anului. Deloc, chiar, căci azi va rămâne pentru totdeauna, cel puțin în memoria colectivă a familiei mele, ca ziua în care, bunică fiind de o zi, eu am fost cea mai nevrednică dintre toate câte au existat și vor mai exista vreodată pe acest pământ. Ziua în care am uitat cu totul de Princess Tiara, proaspăta-mi nepoată pe care, din neatenție, am lăsat-o în grija mamei ei, nimeni alta decât Amaliotul, și a mamei mele, adică a străbunică-sii. Practic, cea mai proastă zi din an.

Este trecut de ora șase, iar mie, om în toată firea, mi-e groază să merg să-mi iau copilul de la bunici, știind ce mă așteaptă acolo. Cu atât mai mult cu cât, și ieri, în ziua când Tiara mi-a devenit nepoată, ceva, habar n-am ce, mi-a întunecat toți neuronii și, lăsându-mi odraslele la joacă, am plecat în treaba mea, cu o reverență demnă de poveștile cu prinți și prințese și cu un zâmbet larg cât Calea Lactee, dar fără darul cel mai de preț pe care Amaliotul mi-l putea face vreodată, Tiara. Și de care, să ne înțelegem, eu trebuie să am grijă, mai ceva ca de ochii din cap, câtă vreme eu muncesc, iar ea își vede de-ale ei, jucându-se, alergând, escaladând, cântând, țipând, făcând fișe și altele asemenea.

Și n-ar fi așa o corvoadă, pe bune, căci Princess Tiara e o păpușă, la urma urmei, și ar putea să doarmă cât e ziua de lungă, dacă aș vrea. Oricum nu-și dă seama și, chiar dacă, prin absurd, și-ar da, nu poate să zică. Dar mai ales să țipe. Ca atare, sunt o bunică norocoasă. Doar că Amaliotul, ei bine, Amaliotul e absurd. Trebuie s-o țin în brațe, pentru că altfel se sperie micuța Tiara, biata de ea, să-i dau să mănânce de vreo trei ori pe zi din ce i-a lăsat pregătit pe pervaz, iar apoi, și-asta chiar nu-i de șagă, să-i administrez tratamentul pentru nici nu mai țin minte ce (”Un mililitru de Acidol la patru, un mililitru de Panadol la șase. Și nu uita: Acidolul e galben, Panadolul e portocaliu, să nu le încurci!”). În timpul rămas, să o distrez și eu cu ce pot (”Să vă jucați, să îi citești povești, să faceți activități.”) și să nu sar peste somn, că-i important să se odihnească.

Sigur, e o joacă, iar eu pot să-mi văd de treabă și să-i spun Amaliotului că mi-am îndeplinit sarcinile cu succes, dar, și-aici pot părea puțin plecată din Calea Lactee, nu pot. E o joacă, dar, cumva, e-o joacă serioasă despre încrederea Amaliotului în mine și ce aleg să fac cu ea. Așa că, deși nu mă vede nimeni, o țin pe nepoată în brațe cât e ziua de lungă, o mai așez, la răstimpuri, pe birou, căci mă gândesc că-i mică și nu știe, și oricum doarme, și oricum e cu fața spre mine, în caz că s-ar trezi și s-ar speria, o mai și hrănesc, pe repede-înainte, cu ce i-a pregătit mamă-sa, îi dau și tratamentul, mă joc un pic cu ea, o și iubesc, o pup pe frunte, și pare că sunt pregătită să devin bunică.

Iar asta n-ar fi fost posibil dacă, uitându-mi nepoata la ai mei, nu am fi făcut pe dracu-n patru ca Princess Tiara să ajungă, într-un fel sau altul, nu contează cum, la bunică-sa. Princess Tiara! Pe bune, Amalia, mamă? Poate-ai vrut să zici Princess Tiana, că aia există și-i și de ciocolată, cum îți place ție, sau măcar, simplu, Tiara, dar Princess Tiara? La urma urmei de ce mă bag eu? Nu-i ca și cum atunci când Amaliotul dospea înăuntrul meu m-am gândit vreo clipă să cer părerea cuiva în privința numelui, așa că de ce ar fi trebuit ca Amaliotul să-mi ceară binecuvântarea pentru ca asta mică să o cheme cum o cheamă? Dar măcar hotărăște-te, mamă, odată pentru totdeauna asupra vârstei celei mici. Că ba are o săptămână și-i proaspăt născută, ba are doi ani și gângurește deja, ba chiar trei și-i deja o domnișorică pe care trebuie să o distrez cumva. Nu de alta, dar, cât ar fi ea de joacă, tot trebuie să am habar ce fel de copil țin în brațe în lipsa ta.

Una peste alta, bucuria mea e copleșitoare. Doar gândul că-ntr-o zi voi fi cu-adevărat bunica unui ghemotoc ce se va fi plămădit înăuntrul tău, Amaliotule, mă face să aștept cu nerăbdare viitorul și să mă antrenez asiduu, cu toate păpușile din lume pe post de nepoți-surogat. Am să mai greșesc pe parcurs, cum am mai făcut-o și cu tine, și-ai să te mai întrebi tot felul de lucruri, cum ai făcut-o și azi, cu mirare, dar și cu inocență, cum de și-a uitat nepoata acasă? Dar până atunci, promit să mă îndrept și să accept cu bucurie că noaptea, mă înghesuie într-un colț al patului minunile lumii: tu, Prâslea, Princess Tiara și doi șoricei faimoși. Iar astea vor fi de-a pururea pentru mine cele mai frumoase nopți din lume.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.