Când calci pe un cub roz, îți iei catrafusele și pleci pentru patru zile la Timișoara

C

Acasă e acolo unde calci pe un cub roz, îl arunci cu năduf cât colo, scrâșnești din dinți și-apoi zâmbești.

Așa-i, cum să nu? Până calci pe al o sutălea cub roz, că nu-ți mai vine să zâmbești, ci, dimpotrivă, mototolești câteva haine într-un rucsac, urci în primul tren și pornești teleleu prin lume. Sau, na, dacă nu ești chiar atât de spontan – fie, nu-ți permiți să fii, că tu sigur ești, fix ca odinioară –, te-nchizi în camera copiilor și-ncepi să răscolești tot internetul, numa’-numa’ ți-o ieși în cale ceva, orice, care să te facă să-ți iei tălpășița pentru vreo câteva zile. Până să și găsești ceva, îți trece și entuziasmul, și cheful, iar Prâslea te caută mârâind, în timp ce Amaliotul enumeră, strigând cât o țin plămânii, cam ce ar face-o fericită la finalul unei zile aproape perfecte.

Dar când la mijloc mai e ceva, ca de pildă ziua lui Gavroche, resemnarea nu are ce să caute în poveste. Ba chiar mai calci pe-un cub, de e nevoie, ca să se amplifice năduful, și pe-încă unul, și tot așa, până ce reușești să pui de-o escapadă în doi.

Iar dacă anul trecut l-am fericit pe Gavroche cu un concert la care a visat, nu glumă, de i s-au lungit urechile, și-am fugit la Paris, doar că-n patru, din cauza lui Prâslea ce n-a binevoit să crească într-un an cât alții în șapte, și, deci, n-a putut fi despărțit de a sa mamă, ei bine, anul ăsta i-am adus în dar un… festival întreg. N-a fost să fie Gărâna, ce pare să-i fie interzis, într-un fel sau altul, în fiecare an, dar a fost PLAI. Și-n plus, că tot a crescut Prâslea, după ce ne-am tot gândit și răzgândit, am ales să fim părinți fugiți de-acasă pentru vreo patru zile. A se înțelege chiar patru nopți, care, în universul unui puști de doi ani și-un pic, înseamnă vreo patru eternități. Motiv suficient pentru ca Gavroche să simtă c-a ajuns în nirvana, iar eu, mamă ca toate mamele, să număr toate cele 345.600 de secunde până la întoarcerea acasă. Și să strecor în fiecare câte un strop de dor, dar nu așa, oricum, ci-un dor nebun de piciorușele neastâmpărate ce cântă seară de seară lipa-lipa pe parchet, de brațele mici ce nu reușesc să mă cuprindă, deși se străduiesc, dar mai adaugă, în fiecare zi, câte un milimetru, doi, până-ntr-o zi, vor izbuti, de hohotele de râs isteric când brațele mele, încăpătoare în ciuda micimii lor, îi înghesuie pe amândoi deodată și-i transferă din mijlocul bulbucilor din cadă în așternuturi.

Dacă, de obicei, avem totul pregătit cu săptămâni bune înainte de a porni în aventură, de data asta, cu tot entuziasmul, s-a întâmplat ca săptămâna plecării să ne găsească pe picior greșit. Un lucru îl știam de când am hotărât că începutul toamnei ăsteia ne prinde la Timișoara, acela că, sub nicio formă, nu pierdem o zi întreagă pe drum, străbătând toată țara, de la est la vest, și că cea mai bună variantă pentru noi era avionul. Mai ieftin și decât călătoria cu mașina, mai ieftin și decât călătoria cu trenul și, de departe, cel mai convenabil în ce privește timpul.

  • Plai în Timișoara

Doar că, ba am zis că e vreme și n-am de ce să mă grăbesc, ba a apărut în calendar un eveniment neprevăzut, destul de costisitor, și-am așteptat ca el să treacă, ba, spre final, s-au scumpit biletele și-am zis că trebuie să se ieftinească, că doar n-o pleca avionul gol, fără pasageri, dar nu s-a întâmplat deloc așa, așa că, până la urmă, ca să nu rămânem acasă, și cu două bilete în buzunar, ba chiar la un festival pe care îl pândim de ani de zile, nu glumă, am umblat pe ici, pe colo și a ieșit un pic altfel decât anticipaserăm. Am pornit joi seară spre București, ne-am abandonat mașina la Dristor, la loc sigur, am luat metroul până la Gara de Nord (îhîm, am zis gară) și ne-am cocoțat în tren. Văzând că nu-s șanse ca biletele de avion să se ieftinească, ne-am reorientat rapid către tren, care, dintr-odată, a devenit, cel puțin pentru dus, varianta cea mai bună. Și-a fost, căci am găsit un tren privat cu care am străbătut toată țara așa cum nu și-ar fi imaginat niciunul dintre noi nici în ruptul capului. Într-o cabină cu două paturi, numai și numai pentru noi, cu oglindă și chiuvetă în compartiment – dac-am fi fost pe fază, pentru 20 de lei în plus, am fi avut chiar ditamai cabina de duș și toaletă, variantă de lux, nu alta, dar nu am fost, așa c-am aruncat un ochi la vecini ca să vedem ce-am pierdut –, într-o curățenie de-să-vâr-și-tă, cu prize, căldură la discreție, chiar și pentru cei mai dârdâitori dintre noi, muzică și o mulțime de butoane care sigur făceau ceva, dar pe care nu le-am încercat, în ciuda entuziasmului din cale-afară cu care ne-am învârtit vreun sfert de oră de pe culoar în cabină, din cabină la toaleta din capătul vagonului, în cabina vecinilor sau chiar în jurul axului propriu, admirând, onomatopeic, locul ce avea să ne fie culcuș pentru următoarele nouă ore. Nemaipunând la socoteală că, de cei 196 de lei, am primit și-un bună seara cu zâmbetul pe buze, și-un ciocănit în ușă, de trezire, și-o masă (un sandviș, o apă și o cafea), la ora convenită în prealabil, și informații când, ghinionul nostru, locomotiva n-a mai vrut să pornească și-a trebuit să se lase păgubașă. Păgubașă, dar și înlocuită, ceea ce a întârziat sosirea cu ore bune. Acuma, na, eu știu clar că atunci când mă bucură ceva, apăi mă bucură și-mi vine să țopăi și să zic numa’ de bine, prea de bine, dar pe cuvânt că a meritat toți banii. Unde mai pui că-n cei treizeci și trei de ani ai mei, nu călcasem vreodată într-un vagon-cușetă, iar felul în care am ajuns s-o bifez și pe-asta a fost minunat. Așa că, Astra Trans, jos pălăria!

Altfel, Timișoara a fost ea însăși o bucurie. Cu tot cu cele 30 de grade ale unui mijloc de septembrie ce părea să se agațe cu toate puterile de vara târzie, cu tot cu oamenii ceva mai potoliți decât în Tomisul nostru mult mai pestriț și mai haotic, cu tot cu pașii, poate mici, dar atât de importanți, către o lume ca afară, dar care o îndepărtează parcă și mai mult, adăugându-se celor aproape 800 geografici, de Constanța. N-am vizitat prea mult, e drept, căci scopul nostru suprem a fost festivalul, dar atât cât ne-am plimbat, prin centru mai ales, ni s-a confirmat, încă o dată, cât de mult înseamnă pentru un oraș o zonă pietonală care să fie pietonală, recondiționarea clădirilor ce stau să cadă pe trecători sau pistele de biciclete ce împânzesc orașul.

Cum spuneam, însă, pe noi doar PLAI ne-a interesat, așa că tot programul nostru s-a învârtit în jurul lui. Și-n toate cele trei zile de festival, nu am ratat mai nimic din ce s-a întâmplat de-a lungul și de-a latul Muzeului Satului Bănățean, care a găzduit festivalul și anul acesta, după cum o face de 13 ani deja. Și-am umblat, nu ne-am jucat, de n-a rămas colț neexplorat în tot muzeul, nici cort nevizitat, nici artist neaplaudat și nedansat, nici bere nebăută. Mai ales că tot spațiul a fost în așa fel folosit încât o zi întreagă ai fi avut ce face încontinuu. De la Movie Shed, zona unde au avut loc proiecții de film, la zonele de relaxare unde să-ți odihnești oasele preț de un burger și-o bere, la numeroasele ateliere, atât pentru copii mici, cât și pentru copiii mai mari, de tehnici de actorie, de creat personaje din Micul Prinț, de improvizație, de confecționat instrumente muzicale din tot soiul de materiale neobișnuite și reciclate, de admirat Luna, stelele și planetele prin niște telescoape uriașe ori de sculptat toiage. Ce să mai, atât de frumos a fost PLAI!

Altfel, dac-ar fi să povestim, pe repede-înainte, ce n-o să uităm prea curând din toată vacanța noastră în Timișoara ar fi:

  • călătoria pe timp de noapte cu trenul, la cușetă, pentru prima oară în cei treizeci și trei de ani, ce a durat aproape 11 ore;
  • zborul de întoarcere, cel mai scurt de până acum din toate călătoriile noastre, de numai 35 de minute, de la Timișoara la București;
  • trei zile de festival PLAI în care ne-am întors un pic către noi, tinerii care sunt, în timpul lor liber, foarte scurt, dar tocmai de aceea prețios, Maria și Mihai, pentru ca, în rest, să fie mami și tati care calcă neîncetat pe cuburi roz;
  • câteva trupe despre care nu aveam habar înainte și care ne-au făcut serile de festival extrem de frumoase, una mai ceva ca cealaltă: Blitz the Ambassador, Orkesta Mendoza și Liniker e os Caramelows, deși au mai fost și altele pe scenă care ne-au făcut să ne bâțâim de pe un picior pe altul, fiecare după posibilități;
  • prânzul întârziat la Neața Omlette Bistro, un loc frumos-frumos din buricul târgului, unde nu era preparat în meniu care să nu aibă oul ca personaj principal;
  • toaleta publică din Piața Victoriei, o bucurie, pur și simplu, pentru orice muritor de rând, de dimensiuni ce mi-au amintit brusc de una asemănătoare din Londra, cum nu mai văzusem vreodată-n viața mea, și-o curățenie ce nu se datorează, sper, faptului că părea să fie proaspăt amenajată.

La final, ne-am bucurat, cam ca atunci când am deschis ușa cușetei și-am văzut ce minunăție ne-așteaptă, că am făcut-o și pe-asta. Și iată cum, cu tot dorul pe care l-am purtat copiilor, am rămas totuși cu amintirea unui festival pe care l-am bifat tocmai la a treisprezecea ediție, cu foarte mare noroc pentru noi, și pe care am vrea să-l bifăm și la anul, cu tot cu Prâslea și Amaliot.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.