Multe rugăminți a trebuit să mai inventez de-a lungul timpului pentru a-l îndupleca pe Gavroche să zburăm într-o zi spre Barcelona, orașul despre care auzisem atâtea și unde ajunseseră mulți dintre apropiații mei, numai eu nu. Prea mulți, parcă, de-aveam impresia că toți o făceau în ciuda mea, nu alta. Ei bine, orice am făcut ori spus, Gavroche nu s-a lăsat înduplecat și pace! De ce? Numai el știe. Nu a fost chip să-i spulber în vreun fel îndărătnicia, însă, cumva, norocul a fost de partea mea, căci a fost nevoit să ajungă el acolo, pe cont propriu, în interes de serviciu, prilej cu care a priceput că se cam înșelase, deși eu n-am văzut plecarea asta chiar ca pe-un noroc. Nu la început, oricum. Întorcându-se, însă, acasă, am înțeles că am o șansă și că, destul de curând chiar, visul meu se va împlini. Și-așa a fost, căci Moș Crăciun a venit anul trecut cu patru bilete de avion către Barcelona. Pentru noi și cei doi pitici.
Și iată-ne, carevasăzică, la începutul lui mai, în ceea ce a fost o aventură spaniolă pe cinste. O aventură în care un vis s-a împlinit, în sfârșit, iar cuvinte dintr-o limbă învățată cu mult prea mulți ani în urmă din telenovele, cu profesori de seamă precum Marimar sau Milagros, s-au îngrămădit să iasă, prăfuite, dintr-un sertar pe care-l credeam încuiat pe vecie, și au făcut-o în mod miraculos, deloc sălbatice, deloc amețite, ba dimpotrivă. O aventură în care Amaliotul a călătorit într-un fel aparte, așa cum o mai face ea din când în când, întruchipând și comportându-se ca o ștrumfiță. De aceea, nu ne-a uimit deloc că a ales să poarte pe cap, la temperaturi deloc potrivite pentru așa ceva, o căciulă de crăciuniță – dincolo de culoare, chiar semăna cu un fes de ștrumf, ceea ce Amaliotul chiar își imagina că e.
Știam prea bine câte minunății ascunde Barcelona și că trei zile nu ne vor fi de-ajuns. Și mai știam și că nicio călătorie cu copiii nu poate fi planificată foarte strict, motiv pentru care ne-am cam lăsat la voia întâmplării. Totuși, a întâmplării un pic forțate de o dorință puternică, de un drum ce aducea, iată, ce surpriză, pe lângă un alt drum, și tot așa. Și-am vizitat mai mult decât am fi sperat, dar mai puțin decât am fi putut, așa că-i rost de încă un drum până-n orașul care, fie vorba între noi, mi-ar putea deveni cămin, de n-ar fi rădăcinile mele prea adânc înfipte în Constanța mea pestriță.
Ziua întâi – sau cum am dat parcul de distracții pe știință
Am plecat de acasă cu gândul să ne începem ziua hăhăindu-ne până la epuizare într-un parc de distracții. Și cum știam deja de Tibidabo, n-a fost prea greu să alegem prima oprire. N-a fost chiar cu noroc, căci ajungând în Piața Catalunya, de unde urma să luăm nu știu ce autobuz, am înțeles rapid că parcul de distracții era închis. Ba mai mult decât atât, închis a rămas pân-am plecat noi din oraș, așa că primul x s-a instalat frumos pe lista noastră, spre disperarea Amaliotului înnebunit să se dea în tiribombe.
Ne-am reconfigurat rapid traseul și am găsit înlocuitorul perfect. Bazându-ne pe succesul de anul trecut al fratelui parizian, La cité des sciences et de l’industrie, știam că nu avem cum să dăm greș cu CosmoCaixa, muzeul barcelonez al științei, unde am petrecut o zi întreagă și nu ne-am plictisit nici măcar o secundă. Culmea, niciunul dintre noi. Și asta în ciuda faptului că, spre deosebire de muzeul din Paris, acesta a fost mai puțin interactiv, cel puțin pentru copii, și poate mai puțin concentrat pe vârste mai mici, ca ale picilor noștri, unde capacitatea de înțelegere limitată a trebuit completată continuu cu explicații suplimentare.
Ne-am bucurat, așadar, de Sala de la Materia, o expoziție prin care am descoperit lumea prin diferite tipuri de materie (inertă, vie, inteligentă și civilizată), de o expoziție de fotografie cu imagini de la Polul Sud, de Bosque Inundado, unde era recreat, vizual, dar mai ales auditiv, ecosistemul pădurii amazoniene, toate fiind zone cu acces gratuit.
Vizitându-le acum site-ul, observ că ar mai fi fost niște activități care ne-ar fi ținut în muzeu încă niște ore, cel puțin, însă, cumva, le-am ratat. Cert este că suntem 100% convinși că genul acesta de muzeu este pentru noi o alegere care ne scoate din încurcătură în orice moment și care îi ține ocupați pe pici pentru câteva ore bune.
Amaliotul va ține minte CosmoCaixa, cu siguranță, fiind locul acela unde păpușa ei Barbie a fost luată de ape, iar ea, ca o mamă minunată ce este, s-a grăbit să o salveze, fără să se mai gândească la nimic, așa că s-a udat toată și a ajuns ca o zi întreagă să umble desculță, în căruț, luând locul lui Prâslea, ce a tot fost mutat din brațele de mamă în cele de tată și invers până la sfârșitul zilei.
Seara ne-a prins foarte curajoși pe mine și pe Gavroche, așa că ne-am încercat norocul într-un restaurant unde, cu chiu, cu vai, am reușit să și mâncăm, în afară de a face pe măscăricii pentru pici. Zice oricine ce-o zice, să ții doi copii ocupați timp de o oră, la o masă, ca să mănânci liniștit, este aproape imposibil. Și necesită nervi tari. Pe care eu și Gavroche nu-i avem. Cel puțin nu la capătul unei zile obositoare pentru ambele tabere.
Ziua a doua – sau cum ajung părinții să mănânce înghețată pe furiș
Din motive ce țin de niște convingeri personale puternice, când călătorim în doi, evităm grădinile zoologice pe cât posibil. Cu toate astea, jur că în cea din Valencia, Bioparc pe numele ei, care-i Dumnezeul grădinilor zoologice, aș mai merge o dată. Dar, de principiu, spunem pas. Nu de alta, dar eu, cel puțin, deși nici cu Gavroche nu mi-e deloc rușine, dacă privesc în ochi un putata, cum zice Prâslea hipopotamului, mai mult de cinci secunde, risc să mă agăț de gard și să plâng ca o descreierată de mila animalului. Și-ar fi ca și cum ai aduce circul în grădina zoologică, ceea ce, nu-i așa, ar fi ca nuca-n perete.
Totuși, când suntem cu copiii, ajungem să vizităm și Grădini Zoologice, iar cea din Barcelona n-a făcut excepție. Așa că ne-am plimbat mult și prin Parcul Ciutadella, în mijlocul căruia se află grădina, și prin grădina propriu-zisă, am văzut o mulțime de animale, am râs mult, ne-am mai și întristat, am împins la căruț pe rând până n-am mai putut, am cărat copiii în bumboc până ce fiecare oscior de mamă și de tată a cedat, ne-am strâmbat și, pe alocuri, ne-am băgat degetele-n nas și ne-am pozat. Iar unii dintre noi, nu spunem cine, au tot fugit de colo colo de păunii ce mergeau nestingheriți pe alei, printre vizitatori, și se-nfoiau când le era lumea mai dragă. Și-au tot fugit, de n-au avut scăpare nici în locurile de joacă care, apropo, au fost o gură de aer proaspăt pentru cei mici.
Cum eram cumva în zonă, am pornit mai departe spre faimoasa Barceloneta, o plajă pe care o știam din poze ca-n palmă. Am mers mult pe jos, cu Prâslea în bumboc, dormind profund, spre bucuria mea, cu Amaliotul extenuat în căruț, dormind la fel de profund, spre aceeași bucurie a mea, de am putut chiar să mănânc o înghețată fără ca pișcoțica să mi-o sufle de sub nas, și-am înfruntat și-o ploaie măruntă, cum nu ai vrea să se întâmple când ești în vacanță și ai parte de poate singurul moment de liniște dintr-o zi întreagă, dar a fost cea mai frumoasă ploaie din lume.
Cu ultimele puteri, ale noastre, căci piticii și le-au recăpătat dormind, am ajuns să vedem, preț de vreo zece minute cel mult, cu tot cu poze și căutat unghiul cel mai potrivit, în care să apară cel mai mic număr de turiști cu putință, Sagrada Familia. Sunt o plângăcioasă din fire, așa că nu s-a putut ca, iată, în mijlocul acelei mulțimi de oameni și de blițuri, eu să nu dau apă la șoricei. Dar na, și catedrala-i impresionantă, nu glumă, așa că n-am prea avut de ales.
Și chiar c-au fost ultimele puteri, căci drumul spre casă a părut mai lung ca oricând. Cină la restaurant? Nici gând! Am căutat o pizzerie cu livrare la domiciliu, căci cu o pizza cu multe măsline nu dăm greș niciodată, ba chiar am găsit una extrem de aproape de noi, și am rezolvat problema cinei într-un fel care ne-a mulțumit de la mic la mare. Ba chiar atât de mare ne-a fost mulțumirea c-am repetat schema și-n seara următoare.
Ziua a treia – peștișori și Gaudí
Asta avea să fie ultima zi în Barcelona și-n mod normal ar fi trebuit să alergăm, la propriu, dintr-un mijloc de transport în altul, dintr-un colț din est într-unul din vest, și-apoi și de la nord la sud, ca să bifăm mai tot ce am fi vrut. N-a fost să fie, firește, dar n-am plecat înapoi spre casă cu prea mari regrete.
Ne-am început ziua pornind din nou spre Barceloneta. De data aceasta, am ajuns aici după un drum extrem de lung, cu autobuzul, direct de la cazare, de ne-a părut că urmează să ajungem la capătul pământului, nu alta. Ce căutam din nou aici? Acvariul, firește, pentru care am făcut ceva efort fizic, nu glumă, ba chiar am și plătit o sumă măricică, după care am cam plâns la sfârșit. Nu de alta, dar peștișorii ăia n-au avut chiar niciun haz. Nici măcar pentru cei mai mici dintre noi, darămite pentru mine și Gavroche. Ca să nu mai vorbim că mai mult ne-a luat să ajungem aici decât incursiunea în sine.
Dezamăgiți profund și suspinând după cei 50 și ceva de euro aruncați pe apa sâmbetei, am pornit pe urmele lui Gaudí. Și iată cum am lăcrimat din nou zărind, de la niște zeci de metri, Casa Battló, și cum am lăcrimat din nou văzând și La Pedrera, și cum am suspinat încercând să prind măcar un colț al caselor ăstora fabuloase în câte-o poză de colecție. Ne-am plimbat mult pe bulevardele largi, aglomerate, am căscat ochii la fiecare colț de stradă, la fiecare clădire ondulată sau împodobită, în chip inexplicabil, de tot soiul de instalații dubioase, și am ciulit urechile mai ceva ca Amaliotul când încearcă să prindă vreun hoțoman înfruptându-se pe furiș din dulciurile casei, descoperind astfel freamătul fermecător al Barcelonei.
Ca să fie turul complet, am pornit în căutarea parcului Güell, unde, pentru prima dată de când călătorim cu copiii, ne-am declarat înfrânți de geografia locului, căci, la cum este amenajat parcul, oricât ne-am fi chinuit, nu am fi reușit să-l explorăm cu un căruț după noi. Căruț în care, se-nțelege, ar fi fost în permanență unul dintre cei doi pici. Ne-am plimbat un pic, am făcut niște poze, destule pentru o jumătate de oră cât am zăbovit pe-aici, și am ieșit cu toată viteza înainte, făcându-ne loc cu coatele, nu alta, la cât de multă lume pornea în aventura ce nouă ne-a fost refuzată.
Am văzut puțin, prea puțin din câte are orașul să ofere. Am obosit mult, mai mult decât am fi făcut-o dac-am fi fost părinți fugiți de-acasă, dar, hei, cum ar fi fost Barcelona fără o ștrumfiță cu fes de Crăciuniță și fără un Prâslea agățat de noi ca un scai? Am mâncat pe fugă mai mereu și am călcat mai toate regulile în picioare, atâtea câte sunt, de dragul bucuriei copiilor și al liniștii noastre. Sigur, asta nu-i tocmai în regulă, dar cine zice că totul în viața asta trebuie să fie conform planului? Și, da, am plâns, mai toți, de nervi și de oboseală, de foame și de sete, dar și de bucurie nemărginită, ba în fața Sagradei Familia, ba în fața unei acadele nesperate, cu același patos cu care am și râs necontrolat. Și ăsta-i motivul pentru care, oricât de greu ne-ar fi, călătoriile spre Țara Curcubeului sunt cele mai frumoase de dincoace, dar și de dincolo de cearcăn.
