În fiecare copil trăiește un Salvador Dalí pasionat de arta pârțului

Î

Sigur, n-aș îndrăzni să îmi compar odrasla cu Salvador Dalí, cu atât mai mult cu cât nu am zărit în ea până acum nici urmă de talent în ale desenatului. Paradoxal, o tentă suprarealistă se strecoară, fără doar și poate, în mai toate operele de artă ale Amaliotului, căci e greu, dacă nu chiar imposibil, să îți imaginezi, de pildă, o lume în care oamenii au capete ca niște dovleci, trupuri mititele și picioare nesfârșite, de parcă ar trăi deopotrivă-n cer și pe pământ, iar pentru asta au nevoie de ele fix așa. Are, totuși, un talent aparte de a inventa tot soiul de povești, cu iz de glume toate, pornind de la cuvinte grosolane, dintr-acelea care zburdă în mintea oricui, teleleu, și se vor rostite, fie că e rost de ele, fie că nu e, dar care se împiedică adeseori de-o barieră pe care copiii nu o bagă-n seamă, căci ei trec lejer pe sub ea, cu tot cu cuvintele cu pricina. Și cu cât adultul se schimonosește a stupoare și se îmbujorează ca și când, cu atât copilul vrea mai mult pârț, mai mult căcat. Cuvinte deosebite, de altfel, ce ne-ar face viața mai ușoară dacă ne-am relaxa un pic și am împrumuta nonșalanța cu care ciutanii le aruncă în stânga și în dreapta și se mai și hlizesc cu o poftă incredibilă.

Ca atare, glumele noastre de casă, de familie cu prințipuri, desigur, conțin mult pârț. Sau, cum mai spunem noi uneori, mult pârț-pârțâc. Iar întâmplarea de mai jos ne-a făcut să râdem cu lacrimi de la mic la mare, de parcă tot râsul lumii ne-ar fi ales pe noi pentru a-i îndeplini o ultimă dorință înainte de a dispărea pentru totdeauna de pe pământ.

Amaliotul încearcă să citească împreună cu Gavroche cuvântul căcat.

– Citește pe litere.
– C Ă C A T.
– Așa. Deci?
– Târț!

Râsete. Dar nu așa, oricum, ci râsete însoțite cu lacrimi și sughițuri. Râsete ce nu s-au oprit vreo cinci minute și care se pornesc de fiecare dată când unul dintre noi rostește cuvântul proaspăt inventat.

– E amuzant, râde în continuare Gavroche, dar nu e ăsta. Zi pe litere.
– C Ă C A T.
– Așa. Acum, citește literele câte două. C Ă…
– Că…
– C A…
– Ca…
– Și ultima literă…
– T!
– Deci?
– Picnic!

Râsete, din nou. Cu atât mai mult cu cât Amalioul pare să dea răspunsul și cu toată seriozitatea din lume.

– Nici ăsta nu e. Că… Ca… T… Spune-le repede!
– Gândac!
– Nu, nu e gândac. Că… Ca… T…
– Inimă!

Nu știu de ce, dar cred că Dalí ar fi oprit jocul aici, așa că l-am oprit și noi. Ni s-a părut, cum s-ar zice, firesc, ca-ntre căcat și inimă să nu existe nicio diferență.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.