Cum devine o mohorâtă zi de luni cea mai frumoasă zi

C

Unele zile sunt mai ușoare decât altele. Unele zile curg lin, printre curcubeie, sclipici și diamante, de parcă nici n-au fost vreodată, și rămân în amintire ca cea mai frumoasă zi, pe când altele se târăsc, la propriu, din zorii zilei și până spre miezul nopții, trăgând cu dinții de fiecare secundă în parte și oftând, la sfârșitul fiecărui nou minut parcurs, de parcă ar fi ultima suflare.

Sunt zilele acelea când lumea e roz și are gust de ciocolată, de bezele sau de vată de zahăr. Dar sunt și acelea care dau cu tine de pământ și-așteaptă să ridici, de undeva din bezna neputinței, steagul alb. Iar acestea din urmă nu vin aproape niciodată singure, ci-și aduc și părinți, și bunici, și progenituri, ba chiar și rude mai îndepărtate, orice, numa’ să fie o întreagă armată de sulițe care să te împungă, și să te tot împungă, până la lovitura finală.

Cam așa și ultima săptămână a Amaliotului. Parc-ar vrea să râdă, dar parcă nu-i vine, parc-ar vrea să plângă, dar parcă nici de plâns nu-i arde, și totuși râde isteric de zici c-ar fi primit în dar un braț de acadele, iar apoi o dă-ntr-un plânset de parcă brațul de acadele i-ar fi fost subtilizat pe nepusă masă; parc-ar vrea acasă, la mami, unde-i bine, dar nu prea, parc-ar vrea și la bunici, unde-i universul acela plin de bucurie și de pace pe care numai unii dintre noi știu să-l plămădească, adică aceia aflați deja la o a doua generație de pici din care, ce să vezi, în niște ani, or să iasă niște adolescenți de toată isprava. Și parcă nu s-a întâmplat nimic, căci nici nu prea avea ce, ori parcă, de fapt, i s-au întâmplat chiar toate și toate astea, fără chip și fără nume, ca niște fluturi bezmetici ce-i roiesc în suflet, în stomac, chiar și printre sinapse, o înnebunesc și nu-i dau pace.

Și-atunci, ca să mai potolim vârtejul și ca să venim de hac bezmeticilor de fluturi, s-a impus o scurtă aventură mamă-fiică, cum mai născoceam noi pe vremuri, înainte de a ne întregi familia cu o minunăție de Prâslea. Imediat după grădiniță, am pornit. Și ne-am făcut de cap așa cum a dictat Amaliotul, și am vindecat, rană după rană, ba cu o atât de puțin necesară jucărie, mai ales acum, între doi Moși, ba cu o înghețată la cornet, ba cu o porție de cartofi prăjiți, ba cu plimbări lungi prin magazinele cu jucării cu scopul precis de a-și pregăti lista pentru ziua-i de naștere de anul ce va să vină.

Și-am vorbit mult, așa cum știm amândouă s-o facem atât de bine, și-am mărturisit gânduri neștiute și întâmplări aproape uitate, și-am râs isteric, pe alocuri, și-am mai vărsat și câte-o lacrimă, și-am concluzionat că, iată-ne, suntem atât de norocoase că ne avem una pe cealaltă.

Iar la sfârșitul aventurii noastre urbane, am zis așa:

– Pișcoțico, ți-a plăcut timpul nostru petrecut împreună?
– Îhîm!
– Și vrei să repetăm ziua asta cât de curând?
– Îhîm!
– Bine, atunci, cât de curând, ține minte, vom ieși din nou, ca azi, noi două.
– În fiecare luni!
– Adică?
– Am o idee! Am putea să ieșim în fiecare luni, după grădiniță, noi două.
– În fiecare luni! Să știi că e o idee foarte bună! Uite, săptămâna viitoare putem să mergem… Să mă gândesc! Putem să mergem la patinoar!
– Da, am putea.
– Și-apoi, putem să mergem chiar și la un film.
– Daaaa! La un film! Vreau, vreau, vreau! Și râde ștrengărește, cristalin, așa cum râde ea atunci când simte că nu mai poate ține bucuria înăuntru.
– Păi așa facem!
– Mami, știi ce? Săptămâna viitoare mergem la un film. Apoi, mergem la mall, ca fetele. Și apoi, la teatru. Ce zici?
– Ce idee bună! La teatru! Sigur, îmi place mult să merg la teatru.
– Dar știi ceva? Când mergem la mall, ne luăm și câte o geantă frumoasă, ca să fim și noi mai elegante, așa.

Brusc, s-a înseninat. Aici, între noi, căci dincolo de noi, deasupra, aceiași nori negri, grei se scutură de-o ploaie rece și măruntă. Dar aici, între noi, sunt iarăși curcubeie, sclipici și diamante.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.