Ana Banana ude ie? Ana Banana nu ie!

A

Suntem în mașină. Venim spre casă, în formulă restrânsă, fără Ana Banana, de la o vizită cu Prâslea la cabinetul unui ortoped, vizită care, cu tot cu micile peripeții și alergătura de dinainte, mă face acum să zbor de bucurie. Sau să gonesc pe patru roți, dacă mi-ar permite prudența, căci aripile le scot de la naftalină din ce în ce mai rar. Doar în serile cu povești de demult, când vreau să le arăt copiilor că nu-s o mamă oarecare. Nu știu cum se face, că eu nu le mai văd, nici nu le simt, și, totuși, picii aplaudă și râd cu gura până la urechi încă de când mă prefac că mi le-așez frumos în spate. Frumoasă-i copilăria asta, de poate să-ți convingă sufletul și ochii de treburi imposibile!

Gavroche a zdrăngănit în seara asta la chitară, așa că s-a dus direct acasă. Îl așteaptă niște ciuperci ce se vor sotate în compania selectă a unei cantități industriale de ceapă roșie, dar și un vin roșu, ca pentru serile la care visează orice părinte. Serile acelea de dinainte, când aripile stăteau la locul lor de dimineață până seara și nu știau ce-i aia naftalina.

Ana Banana ude ie

Pișcoțica a ținut să ne însoțească la clinica pe care în mod cert și-o imagina ca-n desene animate și care, din primele câteva minute, i-a curmat definitiv entuziasmul. Cum n-a călcat niciodată pragul unei astfel de clădiri până la venerabila-i vârstă de aproape șase ani, ceea ce pentru mine-i o maximă bucurie, se simțea cumva datoare să taie de pe listă o asemenea experiență.

 

Nici n-am avut timp să mă bucur de ea așa cum mi-ar fi plăcut, pe holul îngust, întunecat și înghestuit, ticsit de lume plictisită ce aștepta, la fel ca noi, cele mai bune vești din lume dintr-o încăpere de trei pe trei. Nu m-am bucurat nici de logoreea fantastică, mai ceva ca oricând altcândva, de nu mi-aș fi imaginat că așa ceva e cu putință, nici de cântecele pe care-a inventat alergând de colo-colo, de-a lungul holului, nici de săriturile de excelent acrobat, nici chiar de pârțul scăpat în timpul uneia ce i-a ieșit perfect.

Și nu m-am bucurat de ea nici la sfârșitul serii, acasă, căci încă o dată, așa cum s-a tot întâmplat în ultimele două luni, a preferat îmbrățișările bunicilor. Și casa în care amenința cu niște timp în urmă că va sta până la sfârșitul vieții.

Iar acum, iată-ne, în formulă restrânsă, în mașina în care scaunul pișcoțicii este gol și rece. Dar mai ales tăcut. Mi-e dor de ea și de sporovăiala-i nesfârșită, iar Prâslea, ca un făcut, îmi răsucește cuțitul în rană.

– Ana Banana ude ie? Ana Banana nu ie! Atu ie! Mami ie! Mami dine! Megem tati. Ana Banana nu ie.

Rămân cu dorul. Cu dorul și cu copiii Anei pe care-i așez și reașez în fiecare zi, urmându-i pas cu pas instrucțiunile. Mickey și Minnie în căruț. Mickey în stânga, Minnie în dreapta. Celălalt Mickey, în coșul din spate al căruțului. Ursulețul roz, hmm, pe pat. Iar dacă nu le convine ceva și mârâie, le dau suzeta câte un minut. Se potolesc imediat. Și grijă. Grija-i cea mai importantă.

Mă mai bușește râsul uneori, când îmi imaginez o mamă jucându-se cu plușurile picilor fără ca picii să fie măcar în apropiere, iar râsul devine isteric când zăresc fața mamei, iar mama sunt eu. Dar de fiecare dată pe chipul acelei mame e toată seriozitatea din lume, căci cu încrederea Anei nu-i de joacă. Chiar și când Ana Banana nu ie.

 

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.