Pizza și spaghete, pe pârtie și-n farfurie (I)

P

Îngraș porcul în Ajun. În loc să-mi îngrămădesc bagajul în rucsac (fie, îngrămădit e doar un fel de a spune, căci niște pitici ce-mi locuiesc de mult pe creier încep să facă precum toți dracii când văd lucruri aruncate aiurea sau împinse cu genunchiul ca să-ncapă într-un geamantan oricum prea mare și cute pe care nu-i chip să le înlături altfel decât cu fierul de călcat), scot niște fotografii la imprimantă. Câteva pentru copăcelul din lemn cumpărat acum doi sau poate chiar trei ani în care ar fi trebuit să atârne de atunci crâmpeie din viața noastră de familie, dar n-a atârnat nimic, căci ”mâine” a fost mereu ziua cea mai bună pentru o astfel de îndeletnicire de cel mult un sfert de oră. Iar alte câteva pentru stăvilirea dorului aceluia nebun care face o mamă să plângă și în Berlin, mâncând un burger delicios sub un pod aglomerat, și-n Timișoara, la festivalul la care visează de vreo treisprezece ani deja, și probabil că și pe pârtie, la schi, într-o Alta Badia pe care abia o așteaptă.

  • Pe pârtie, Alta Badia 2019 (I)

Am zis că-i anul în care voi încheia capitole ale căror finaluri stau suspendate, în aer, în creierul meu, unele chiar mai jos, în atrii și ventricule, și bine fac, dar parcă ar fi cazul să-mi văd, totuși, de plecarea de astă-seară. E timp suficient pentru covorul de pe hol, pentru draperia din dormitor pe care o caut de niște ani deja, deși e doar o draperie, nimic mai mult, pentru ușa de la intrare, căreia îi cade clanța din când în când, pentru dormitorul copiilor, definiția haosului pe pământ, nu altceva, ce Montessori?, ce rafturi aerisite?, pentru pantalonii de pijama cu Mickey Mouse pe care trebuie să-i cos, căci lor nu le-a venit încă sfârșitul, pentru copăcelul din lemn care adună, vai de frumusețea lui, o grămadă de praf. Dar pentru plecarea de astă-seară, ei bine, nu mai e timp.

Mă și alint, căci sunt toate pregătite de-o săptămână deja, dar mărunțișurile ce trebuie puse la punct pe ultima sută de metri au șanse mari să ne amâne plecarea. Și n-aș vrea nici în ruptul capului ca vacanța asta, a doi părinți ce se duc cu sorcova tocmai în Italia, ca să se dea cu schiurile și cu placa, să-nceapă prost. Și-așa e greu să-mi țin în frâu dorul. Al naibii dor ce-mi pune un nod în gât deși n-am pornit încă la drum. Al naibii dor ce nu mă lasă să plec cu totul și mă împarte, ca la Marea Schismă, în două părți aproape egale: una de rămâne aici, pe loc, cu Prâslea și Amaliotul, iar alta care se duce teleleu, peste mări și țări, cu Gavroche. Ironic, nu-i așa, cum iubirea, tocmai ea, mă-mparte într-un hal de nu mai știu de mine și mă face să-mi văd mai departe de veșnicul joc al vieții mele, de-a râsu’-plânsu‘.

Abia m-aștept cocoțată pe schiuri, alunecând pe pârtiile întinse și largi, sub un soare blând și-un cer albastru cum numai iarna se mai colorează așa. Dar plec cu gânduri care, unul câte unul, îmi frâng aripile. Mi-e frică de zbor, culmea, mi-e teamă de pârtie, căci nu-s vreo schioară prea pricepută, mi-e groază că-s atâtea zile la mijloc și nu știu cum se va descurca Prâslea fără mine, ba și mai groază îmi e de cum va fi când, după atâta timp, mă voi întoarce, iar el, Prâslea, își va revendica dreptul la licoarea magică pe care o iubește atât de mult. Și pe care numai eu sunt în stare să i-o dau. Am mai visat că poate, cine știe, printr-o magie magică, cum mă învăța Amaliotul cu niște săptămâni în urmă, nu va mai cere, iar eu mă voi elibera. La fel de bine, însă, și cred că mai degrabă asta se va întâmpla, Prâslea se va cuibări mai abitir la pieptul meu și îmi va cere să îi stăvilesc și eu, la rându-mi, dorul. Și-mi vine să plâng de pe acum la gândul unor dureri ce-or semăna cu ale facerii, nu alta, ce mă vor face să mușc, cum am făcut-o și-altădată, din prosop. Ce bine ar fi dacă în clipa asta, de liniște și oarecare nerăbdare, să-mi văd de ale mele și să mă bucur. Cam cum se bucură Amaliotul când își primește înghețata sau Prâslea bălăceala fiecărei seri.

Ce știu, însă, este că-n vacanța asta, cumva, îmi voi încărca bateriile. Chiar dacă asta va însemna multă pizza și tot atâtea spaghete.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.