Când din șapte voci cântând la unison ”Mulți ani trăiască!” rămân doar cinci

C

De când s-a născut pișcoțica, adică de mai bine de șase ani deja, nu mai există nicio zi de naștere sau aniversare fără masă pusă, tort, lumânări, pahare de cristal ciocnite (musai de cristal, ca să se audă clinchetul specific care lămurește și pe cei mai sceptici dintre cei sceptici cu privire la autenticitatea sticlei) și aceleași șase voci, de când cu Prâslea șapte, cântând mereu, la unison, Mulți ani trăiască!. Momentul este de fiecare dată fermecător, chiar dacă se întâmplă de destul de multe ori pe an și nici nu iese vreodată din tipar. Fiecare are locul lui la masă, după o ordine stabilită de Amaliot, felurile de mâncare sunt mai mereu aceleași, adică sarmalele și salata de boeuf nu lipsesc, că n-au cum, urările care răsună în sufrageria alor mei în timp ce ciocnim paharele, spre bucuria picilor, sunt și ele cam la fel, după cum Amaliotul, fără excepție, mușcă din tort de fiecare dată, spre amuzamentul audienției, imediat după ce suflă în lumânări – indiferent cine-i sărbătoritul, plămânii ei sunt cei puși la treabă, nicidecum ai altcuiva.

Firește, nici sărbătorile mari de peste an nu scapă, devenind prilejuri în plus pentru o hărmălaie ca la carte. Dar este o hărmălaie frumoasă. Atât de frumoasă încât Amaliotului i-a dat prin cap, anul trecut, ca și noi să sărbătorim Sfântul Dumitru, chiar dacă, ce să vezi, niciunul dintre veșnicii participanți nu poartă un nume câtuși de puțin apropiat de acesta. Ba chiar, ca să fie cu totul acoperită, a decis ca masa să-i fie închinată tatălui celui mai bun prieten al ei, ceea ce ne-a cam închis tuturor gura, mai degrabă din pricina ingeniozității de care a dat dovadă pentru a-și susține cauza decât pentru argument în sine.

Ei, și cum toată lumea este obligată să prețuiască aceste momente, fie că vrea, fie că nu, vestea că anul acesta, de ziua bunicii, eu și Gavroche vom lipsi, a venit ca un cataclism. La propriu.

– Mami, dar de ce ziceai tu mai devreme că te-ai întristat? Când mi-ai zis că o să pleci în vacanță cu tati.
– Eh, că este ziua lui maia atunci și vom lipsi.
– Adică de ziua lui maia tu și tati nu o să fiți acasă. O să fiți în vacanță.
– Da, cam așa.
– Dar cum poți ca de ziua mamei tale să nu fii acasă? Cum? Știi că eu, când am să mă uit la locurile voastre și am să văd că nu sunteți, am să fiu foarte tristă? Cum poți să pleci de ziua mamei tale?

Că așa s-a nimerit, că m-am gândit și la asta, dar am ales, totuși, Amsterdam în locul sărbătorii noastre, că mă întristează și pe mine, dar, na, asta e, nu se va repeta, că vom pune masa aceea, cu tot cu sarmale și tort, când ne întoarcem, ei bine, niciuna dintre variantele astea nu a putut sta în picioare în fața lacrimilor ce i se rostogoleau pe obraz deznădăjduite. Am născocit tot ce se putea născoci, nimic nu m-a putut scoate din prăpastia în care m-a aruncat gestul necugetat de a pleca de-acasă fix de ziua mamei mele. Și când zic născocit, nici măcar nu mă refer la cine știe ce minciuni gogonate, pe care nu le-aș crede nici eu, ci la soluții pe care mintea mea de adult cu musca pe căciulă le vedea salvatoare. Și-atunci nu-mi rămâne decât să mă împac cu ideea că voi rămâne pe veci copilul care a plecat la Amsterdam în loc să-i cânte mamei ei ”Mulți ani trăiască!” de ziua ei. Și am o bănuială că pișcoțica n-o să rateze nicio ocazie de a mi-o aminti. Așa mi-a trebuit, la urma urmei!

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.