Pizza și spaghete, pe pârtie și-n farfurie (II)

P

Italia, până nu demult, mi-a fost interzisă. Gavroche nu s-a dat niciodată în vânt după ea, deși pizza și pastele îi plac peste măsură. Ca atare, numai întâmplarea a făcut ca, acum vreo trei ani, să ajungem la Milano. Și nu ca să vizităm domul și să mâncăm înghețată dimineața, la prânz și seara, ci în drum spre Ischgl, cât am preluat mașina închiriată în prealabil, iar apoi, la întoarcere, spre casă, preț de o noapte. N-am apucat să-mi fac o părere, căci n-am văzut decât îmbulzeala din împrejurimile domului și niște vitrine prețioase, cu haine și mai și, iar pizza pe care am mâncat-o n-a avut nimic în plus față de cea de acasă. Poate doar în minus.

Așa că plecarea la schi de anul acesta, la Alta Badia, a fost de două ori motiv de bucurie. Pe de o parte, aveam să îmi îndes piciorul în cizmă, ca să zic așa, și nu doar ca să o probez, ci ca să mă bucur de ea după pofta inimii, dar, mai ales, să schiez șase zile într-un loc de poveste despre care auzisem atât de multe de la prieteni care fuseseră acolo în repetate rânduri că deja, în imaginația mea, știam exact unde trebuie să ajung. Sigur, Alta Badia nu a fost prima noastră variantă, ci doar planul de rezervă, dar asta nu a umbrit deloc cerul senin ce mi-a tot stat deasupra capului în zilele acelea. Am fi preferat Sölden, poate Gavroche mai mult decât mine, dar nu a fost să fie. Când ne-am pus noi pe cumpărat bilete și rezervat, prețurile erau cu mult peste ce am fi fost noi dispuși să punem la bătaie pentru o vacanță la schi, mai ales că ne gândeam ca, la întoarcere, să mai punem la cale o ieșire la munte, în țară, dar în formulă extinsă, cu pitici și bunici.

Cu Mϋnchen la 280 și ceva de kilometri distanță, Milano la 390 și Veneția la 190, am ales, până la urmă, să zburăm la Veneția, oraș pe care nu îl văzuserăm anterior și care tot nevăzut a rămas, dat fiind faptul că aeroportul pe care am aterizat se afla de fapt în Treviso, un orășel aflat la distanță de aproximativ 40 de kilometri. Cum la dus eram nerăbdători să ajungem la destinație, nu ne-am plimbat decât câteva ore prin Treviso, pentru ca, la întoarcere, deși am petrecut noaptea de dinaintea zborului tot aici, să ne învârtim doar prin împrejurimi. Nu de alta, dar ora la care am ajuns era destul de târzie, așa că am lăsat Veneția pentru o dată viitoare. O spun cu bucurie, căci acum știu sigur că va fi o dată viitoare, Italia primind din partea lui Gavroche votul lui de încredere.

Cam ce-am văzut eu și Gavroche șase zile întregi în Alta Badia

Io sono Maria. Ho 33 anni. Voglio pagare il Parmigiano Reggiano. Parcheggiano. Hă hă hă!

Norocul nostru a fost să și găsim o ofertă bună la biletele de avion, așa că nu am stat prea mult pe gânduri. Cazarea, în schimb, ne-a dat ceva bătăi de cap și asta din mai multe motive:

1. Habar n-aveam, de pildă, că lumea obișnuiește să organizeze concediile de sâmbătă până sâmbătă și că, în consecință, cam așa închiriază și micii proprietari spațiile de cazare. A fost nevoie de multe e-mail-uri și tot atâtea conversații telefonice pentru ca, în final, o italiancă simpatică să-mi dezvăluie marele mister din spatele nedumeririi mele: deși pe diverse site-uri agregatoare spațiile respective apăreau ca fiind libere, m-am lovit de refuzuri pe bandă rulantă, fără ca nimeni să se sinchisească să-mi explice de ce.

2. Italienii, pe cât de simpatici cu accentul lor cu tot și cu măiestria cu care modelează blatul pentru pizza, pe atât de necunoscători de engleză sunt. Acum mă gândesc că ăsta o fi și motivul pentru care unele dintre e-mail-urile mele au rămas în eter, suspendate, așteptând și astăzi un răspuns. Slavă cerului și zeilor din lumea întreagă, Gavroche e-un ”mare” vorbitor de limba italiană. Ha ha! A fost și firesc, deci, să pună mâna pe telefon și să se converseze cu nea Pietro, nea Caisă, nea Omăt. În engleză, firește, căci italiana îi este de fapt străină, cum i-am fost și eu o vreme după aflarea veștii că, văzând că n-o scoate la cap nicicum, m-a pus pe mine la înaintare, pe motiv că m-am jucat o vreme cu un curs online de italiană. Curs care mă îndreptățește acum să spun cum mă cheamă și câți ani am. Și cam atât. Iată-mă, deci, scoțând de niciunde puteri miraculoase și discutând ca un vorbitor înnăscut de italiană despre prenotazione, caparra confirmatoria, alloggio, gennaio, pizza, pasta, parcheggiano. Cu fiecare nouă conversație și cu fiecare cuvânt scos pe gură, statuia pe care i-aș fi putut-o ridica lui Gavroche pentru a se fi lăsat înduplecat să vizităm țări aflate pe lista lui neagră se micșora vizibil, astfel că, la final, doar a zecea-i parte ar fi putut fi reprodusă. Și, totuși, mândria de a fi vorbit o limbă cu care m-am întâlnit numai în copilărie, în fața televizorului, iar mai apoi într-un curs de câteva săptămâni a fost cât trei statui la un loc.

3. E nevoie de mulți oameni ca să poți trimite niște bani în afara țării. Cel puțin la banca căreia i-am încredințat eu toată averea mea. Sigur, nu-i deloc o avere ceea ce circulă de la un cont la altul pe numele meu, după cum nici suma pe care o aveam eu de trimis, ca garanție, nu era. Dar asta nu înseamnă că, în decurs de o săptămână, nu este posibil ca niște amărâți de bani să îmi dispară din cont și să trezească într-altul. Fie el și din Italia. Și nici că trebuie ca eu, client ce pot fi și bătut în cap, dacă vreau, să scormonesc, și să tot scormonesc, și să-mi dau seama, luând-o pe bâjbâite, unde e buba. Nu mai știu cu câți operatori am stat de vorbă până am reușit magia, dar ce știu sigur este că fiecare mai scotea la lumină câte un mic detaliu, în așa fel încât, într-un final, să mă bucur că mi-am rezolvat problema. Și să stau liniștită, desigur, că voi avea un acoperiș deasupra capului într-un loc unde oricum a fost greu să găsesc ceva.

4. Inutil să mai zic că numărul 3 a generat și mai multe conversații în italiană cu proprietara pensiunii unde am găsit, ce noroc, o cameră liberă fix în intervalul dorit.

5. Dacă nu ești de felul tău flexibil și nu vrei să renunți la o stațiune în favoarea alteia, chiar dacă argumentele sunt numeroase și chiar convingătoare, riști fie să dai o căruță de bani pe cazare, fie să nu mai pleci deloc. Noi am pornit cu gândul să ne cazăm în San Cassiano, La Villa sau chiar Corvara (zic chiar pentru că la momentul acela aveam impresia că am face un compromis, ceea ce nu ar fi fost deloc adevărat), dar am ajuns să găsim o cameră în Badia.

Una peste alta, astrele s-au aliniat, iar vacanța noastră se arăta, de la o distanță de mai bine de o lună și aproape 2000 de kilometri, minunată. Și cu peripeții, dar asta aveam s-o aflăm mai târziu.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.