– Uite-l, mami, cât e de frumos! Și-a desfăcut penele pentru noi, că l-am rugat noi, nu?
– Nu știu dacă chiar pentru noi, dar sigur au contat și rugămințile noastre.
– Păi dacă nu pentru noi, de ce se înfoaie păunii?
Grozav, nu alta! Acum, vrei, nu vrei, dă-i înainte cu lecția de biologie! Nu de alta, dar invențiile nu-și au sensul, mai ales că nici nu prea țin de obicei, exceptându-l pe Tilică, prietenul meu închipuit, care, printr-o minune, chiar o însoțește pe pișcoțică în periplurile ei zilnice, dar chiar ar fi un prilej bun să învețe ceva nou. Așa că, de niciunde, de fapt, nici chiar așa, ci din niște cotloane întunecate, pe unde-i mult praf așezat peste grămezile de noțiuni și definiții ce mi-au gâdilat sau zgâriat retina în mult prea mulți ani de studiu, scoate-o pe-asta. Și-am scos-o. Chiar elegant.
– Zic că nu și-a desfăcut penele pentru noi pentru că păunii au un motiv foarte bun ca să se înfoaie. În primul rând, să știi că doar păunii au penele atât de lungi și de colorate. Păunițele, și știu că n-o să-ți placă, au penajul diferit. Ei, și-atunci, păunii, când văd păunițe drăguțe, pe care le plac și pe care vor să le cucerească, se înfoaie. Așa cum s-a înfoiat și păunul ăsta. Sigur printre păunițe este una care îi place în mod deosebit. Vrea să-i arate cât este de frumos și de puternic.
– A, nu, că este o păuniță. Nu este păun. Păunițele sunt așa frumoase, zice Amaliotul cu o convingere în glas că parcă nici eu nu mai cred ce-am spus.
– Nu, insist eu, crede-mă că este un păun. Un păun superb, după cum vezi, dar un păun.
– Am înțeles, o păuniță.
În clipa aceea, fără să mai stau pe gânduri, am scos telefonul și am tastat, cu emoție, ”de ce se înfoaie păunii”. Și am zâmbit. De convins, nu am convins Amaliotul că ei, păunii, sunt cei ce-o farmecă într-atât încât să stăm minute bune lângă un gard și să implorăm exemplarul mândru de dincolo de el să își desfacă penele, dar măcar am izbândit.
Și iată cum, încă o dată, Lunea Fetelor a fost salvată. După ce, din nou, a început prăpăstios, cu descărcări de energii negative ale Amaliotului, care mi-au transformat, fără avertisment, gândurile bune și zâmbetul în încercări nereușite de a restabili ordinea, ce au culminat, în mod previzibil, cu o puzderie de nervi, dar mai ales cu dorința de a pune Lunea Fetelor în cui. Ba cu un te iubesc neașteptat, ba cu o glumă inocentă, ba cu Iuliana pe fundal, ba cu niște minute de liniște, norii s-au risipit până la urmă, iar curcubeul s-a instalat deasupra noastră, acolo unde îi este locul, și-a picurat peste noi, în răstimpuri, inimioare roz, diamante strălucitoare și sclipici multicolor.
Ar fi fost și păcat, căci o Luni a Fetelor la microrezervație, ba chiar pe-o vreme înnorată, pe alocuri ploioasă, nu e chiar de ici, de colo. Dimpotrivă, este un test de rezistență pentru mama deloc iubitoare de frig, dacă frigul nu o prinde pe-o pârtie, și nici de ploaie, dacă ploaia nu e dincolo de fereastră, și nici de vânt, dacă vântul nu e călduț și nu-i mai degrabă o adiere, ci un șuier înspăimântător. Iar pentru pișcoțică e întâlnirea de care, asta-i viața, nu prea are parte în mod obișnuit, căci, asta-i viața, nu a avut norocul de bunici la țară. Copiii noștri, Prâslea și Amaliotul, sunt copii ai asfaltului și nepoți ai sticlei și oțelului. Legătura cu pământul nu este trainică și, pe măsură ce cresc, parcă se și estompează. Animalele le știu din cărți, din fotografii, nu din mângâieri pe creștet sau luat în brațe și smotocit. Și-atunci, atât cât se poate, alergăm cu ei de colo-colo, prin locuri pe unde știm că ar putea mângâia un ied sau vedea rațe și gâște laolaltă, ca să învețe care-i una, care-i alta. De-aici și gândul ca, de Lunea Fetelor, să mergem la Microrezervație. Unde-am mai fost și cu alte ocazii, că na, e una în oraș, iar orașul, cum mai spuneam și altădată, nu are prea multe de oferit, dar unde, iată, de data asta am fost noi două. Și-am vorbit cu ieduții, am admirat păunii și berzele, am descoperit fazani și bibilici, am strigat zebrele cu numele Zu, ca în desenul animat de pe Disney, am aflat (mă rog, Amaliotul) că struțul nu zboară, dar tot pasăre e, ba chiar cea mai mare de pe pământ, și că ruda lui din Australia e emu. Și am promis să ne întoarcem când o fi mai cald, mai însorit, musai și cu Prâslea, căci Amaliotul are multe să-l învețe, ca o surioară mai mare ce-i este. Iar eu, mamă de pișcoței și prinzător al tuturor de ce-urilor posibile și imposibile, am înțeles, încă o dată, cât de frumos e soarele ce apare după furtuna cea mai cea, mai ales când furtuna s-a dezlănțuit în suflet, iar soarele tot acolo a răsărit.
