La Muzeul Simțurilor, în cea mai frumoasă luni a fetelor

L

1 aprilie 2019 va rămâne în istorie drept cea mai frumoasă luni a fetelor de până acum. De când am inventat joaca asta, nici nu mai știu cum ori de ce, sfârșitul de săptămână mă prinde adeseori cu gândul la ziua de luni, când, imediat după prânz, trebuie să iau Amaliotul de la grădiniță și, fără să mai dăm ochii cu nimeni altcineva, să pornim într-o aventură. Presiunea este mare, chiar dacă, până la urmă, totul se reduce la a petrece timp împreună. Amândouă. Așa cum făceam odată și cum se întâmplă din ce în ce mai rar de când suntem patru. Și cum îi este dor, foarte dor, o știu prea bine, căci se și simte, dar o și spune, clar și răspicat, așa cum oricine ar trebui să își descotorosească sufletul de poverile care îl apasă. 

Am fost la film, am fost la plimbare, am fost în mall, chic amândouă, cu câte-o geantă sclipicioasă pe umăr, am fost să mâncăm înghețată, de fapt, se lasă cu înghețată cam de fiecare dată, căci înghețata binedispune chiar și când norii sunt negri și sufletul greoi, am fost la cumpărături și ne-am întors cu slime, mult slime, gata făcut, și lipici, glicerină boraxată și sclipici, pentru și mai mult slime. 

Doar că, într-un oraș mic ca cel în care trăim – de fapt, nici măcar nu este mic, ba dimpotrivă, dar la câte opțiuni avem pentru a petrece o luni a fetelor, chiar și mic este un cuvânt prea generos –, la un moment dat nu prea mai ai ce face. Și-atunci, lucrurile se complică.

Dar iată că, de câteva săptămâni bune, news feed-ul îmi este invadat de anunțuri care mai de care ce vorbesc despre un Muzeu al Simțurilor la noi în oraș. Ca cel din București pe care, până acum, nu l-am văzut decât în poze, pe Facebook. Și l-am tot văzut, căci prietenii mei par să îi calce pragul destul de des, ceea ce înseamnă că e ceva de capul lui și că ar fi fost cazul să ne agităm și noi un pic. Nu s-a întâmplat, nu-i nimic, dar măcar pe-acesta, dacă tot e la îndemână, să îl vizităm. Iar Lunea fetelor este prilejul perfect.

 

  • Cea mai frumoasă luni a fetelor
    Cea mai frumoasă luni a fetelor

La câta entuziasmul s-a așternut peste noi de când am pus la cale ieșirea, mă așteptam ca Amaliotul să fie în formă maximă și în ziua cu pricina. Dar, așa cum se întâmplă uneori, fix când ți-e lumea mai dragă, o nebuloasă (neașteptată, de altfel) a luat locul norișorilor roz și curcubeielor, apăsând cu atâta putere că, până la urmă, a și explodat. Și nu oricum, ci în așa hal că până și mintea-mi odihnită de om matur s-a împiedicat de răcnetele, furia și încrâncenarea Amaliotului și-a refuzat să mai coopereze. Câteva minute de tăcere, însă, au făcut minuni. Și-n ciuda tensiunii ce nu s-a evaporat cu una, cu două, am ajuns la muzeu.

Aici, încă stinghere și parcă și puțin încordate, am fost luate pe sus de o domnișoară simpatică, Crina pe numele ei, care ne-a făcut un tur al întregului spațiu, explicând, pe unde a fost cazul, iluzii optice care m-au pus și pe mine în încurcătură, darămite pe Amaliot, fotografiindu-ne, la fiecare pas, cum mai visez eu uneori că ar putea face și Gavroche, dar nu face, jucându-se cu pișcoțica, ba chiar făcând pe măscăriciul, pe alocuri, de dragul unui zâmbet sau al unui hohot de râs.

După turul oficial, util, de altfel, am mai făcut unul, pe cont propriu. Pe repede-înainte, ce-i drept, căci de data asta știam toate dedesubturile și nici de poze nu mai aveam nevoie. Așa că nu am mai bâjbâit ca prima dată ca să găsim ieșirea din labirintul cu pereții din oglinzi (de fapt, ne alintăm, căci ne-am prins amândouă imediat care-i șmecheria care te scoate de-acolo), nici la tablourile de pe pereți, cu iluzii optice, nu ne-am mai oprit, ba chiar și pe lângă camerele cu susul în jos am trecut fără să tragem cu ochiul. În schimb, cu mare drag am trecut podul cu lanțuri, în echilbru, și am alergat prin tunelul în care erau descrise cercuri uriașe, colorate, amețitoare, ca, la final, Amaliotul să mai bage o tură de tobogan și de ”bălăceală” în piscina cu bile, pe care eu am refuzat-o, mai degrabă de jenă, cu jumătate de gură. Nu de alta, dar cele zece minute, cât am alunecat pe tobogan și cât m-am afundat în marea de bile, au fost cele mai distractive ale ultimilor ani. Și recomand oricui, cu dragă inimă. Pentru o inimă zvâcnind a bucurie și o minte revigorată.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.