Vacanțe cu peripeții – sau cea mai la îndemână cale de a ne pecetlui călătoriile, înainte și după copii (I)

V

Vacanțe cu peripeții? O mulțime. Sigur, mi le amintesc, în mare, cam pe toate de până acum și-aș putea să scriu cel puțin un rând despre fiecare. Dar sunt și acele vacanțe care, odată cu înfiriparea primului gând îndreptat către ele, îmi așază grimase pe față. Fie că sunt cu zâmbet, cu o mulțime de cute pe frunte, mai mari sau mai mici, apărute a încruntare, sau cu lacrimi în colțul ochilor, toate acele grimase sunt mărturie a unor întâmplări care își vor cere dreptul la viață și care se vor cere povestite multă vreme de-acum încolo.

Cât entuziasm să ai ca să urci de trei ori în Turnul Eiffel într-o aceeași vacanță?

Frumos ar fi fost ca plecarea noastră la Paris de acum foarte mulți ani să rămână vacanța în care i-am spus da lui Gavroche. Mai ales că ea venea după o ditamai furtuna, când cerul abia se luminase deasupra noastră. Dar nu a fost chiar așa. Sau numai așa. Căci Gavroche, emoționat probabil la gândul nebunesc care-l anima să purceadă la un gest și mai nebunesc, acela de a scoate inelul din buzunar și a-și pecetlui soarta, în zilele de dinaintea plecării, când rezervam diverse, a reușit să cumpere șase bilete pentru Turnul Eiffel. Șase bilete pentru două persoane, vreau să spun. Șase bilete pentru o singură vacanță, adică. Șase bilete pentru două zile diferite, să ne înțelegem. Două într-o miercuri dimineață, iar celelalte patru vineri. Și asta cu numai câteva click-uri, toate ale lui. Ba mai mult, totul fără să-și dea seama decât când totul era deja tardiv, asta însemnând că banii din cont erau mai puțini și nici nu pricepeam de ce.

Și dacă totul s-ar fi sfârșit așa, cu o pagubă de vreo 40 de euro încă dinainte de a pleca, ar fi fost ceva. Plecarea asta la Paris ar fi rămas în amintirea noastră vacanță în care i-am spus da lui Gavroche și în care am avut patru bilete pentru Turnul Eiffel în plus. Dar nu! A trebuit ca, în plus, să mai și încercăm, ca niște bișnițari, cum îi repetam obsesiv, să încercăm să vindem cele două bilete care ne prisoseau din calupul de patru, hotărându-ne să renunțăm la celelalte două. Nu de alta, dar ne-am gândit că am fi mult mai credibili dacă vindem două din patru și urcăm și noi odată cu cei doi fericiți care ne-ar fi fericit pe noi decât să vizităm noi turnul miercuri și să venim vineri din nou, doar ca să vindem celelalte patru bilete. Și iată-mă la baza turnului, ca o floricică de mai, încercând să cuceresc turiști suspicioși și povestind, de-a fir a păr, cum ne-am trezit cu cele șase bilete. Mi-a și mers cu două studente, una italiancă, cealaltă nu mai știu, și le-am luat cu noi, evitând coada uriașă la care stăteau pentru bilete toți cei ce m-au refuzat fără să clipească, sus în turn. Nu, însă, atât de sus pe cât le-am promis noi fetelor că trebuie să urce, adică la cel de-al doilea etaj, căci, se pare, din greșeală, Gavroche, nu numai că a luat șase bilete, dar le-a luat și pe cele nepotrivite. Dă-i cu scuze, dă-i cu calcule, dă-le fetelor o parte din bani înapoi, căci ele plătiseră ca pentru o urcare până la al doilea etaj, mai trimite, din când în când, și săgeți către Gavroche, pentru ca, fix în acel moment, cineva de dincolo de nori să-i dea cu ploaie și să facă să ni se închidă în nas porțile către al doilea etaj. Carevasăzică, fetele n-ar fi urcat oricum până în vârf. Iar eu tot i-am spus da lui Gavroche. Măcar atât!

  • Peripeții - Paris
Cum faci luna de miere de neuitat – rămâi fără cazare

La distanță de un an și-un pic, iată-ne din nou în Franța. De data asta, însă, în luna de miere, pe Coasta de Azur. Bucurie nemaivăzută, nemaiîntâlnită. Ca după nuntă. Ajungem la Nisa destul de târziu, pe seară, iar la hotelul unde rezervaserăm o cameră pentru următoarele șapte nopți, puțin după ora zece. Fix ora la care îți dorești să primești cea mai proastă veste cu putință, aceea că, în timp ce noi ne aflam la peste 10.000 de metri altitudine, deasupra norișorilor, și la propriu, și la figurat, ne-a fost anulată rezervarea pe motiv că au fost probleme cu preaminunatul card al lui Gavroche. Noi că nu se poate, ei că ba da, noi că hai să vedem cum facem, ei că nu au ce să mai vadă, noi că nu avem unde să mergem, ei că nu e treaba lor.

Iată-ne, așadar, în fața hotelului, în apropierea gării, deci în minunata companie a unor dubioși care nu pridideau să ne ceară ba un euro, ba o țigară sau să ne ofere ceva, orice, Dumnezeu știe ce, fără să știm încotro s-o luăm. Ne-am luat inima-n dinți și am pornit unde-am văzut cu ochii. Și-am tot mers, mai bine de o oră, înfruntând fiecare nous sommes désolés, rostit compătimitor, și fiecare occupé afișat încă de la intrare, ce ne tăia elanul fără drept de apel.

Greu, cumplit de greu, am găsit un hotel obscur, parcă prea obscur pentru luminoasa Coastă de Azur unde abia așteptam să sărbătorim marile noastre victorii ale ultimelor luni. Atât de obscur încât am decis, căzând de acord din priviri, să rămânem aici doar o noapte și să căutăm mai departe cazare, că doar n-o fi fost dracul chiar atât de negru. Nici nu ne închipuiam cât de negru era în realitate, dar a doua zi, cu bagajele după noi, pe-o căldură înfiorătoare, am petrecut ore întregi căutând. Din străduță în străduță, din hotel în hotel, din om în om, ba am ajuns și la centrul de informare turistică de unde, asta-i viața, am plecat și mai deznădăjduiți. Căci, pare-se, în perioada aceea, un sejur de șase nopți, căci pe una din șapte o bifaserăm deja, era misiune imposibilă. Ce să mai, chiar a fost, căci, până la urmă, am fost nevoiți să împărțim vacanța în două: trei nopți la un hotel, trei la un altul, pentru ca, la final, să ne lăudăm cu trei hoteluri într-o aceeași vacanță de numai opt zile, într-un același oraș.

  • Peripeții - Nisa
Cum era să nu mai fie prima noastră vacanță în Grecia

Mi-a luat mult să îl conving pe Gavroche că Grecia merită o șansă. Nici nu mai știu câți ani. Înaintea erei noastre împreună, apucasem, totuși, să ajung în țara asta pentru care, în chip misterios, inima mea alege să bată într-un fel aparte. Doar că văzusem, după moda vremurilor, doar acel colț de lume care a deschis primul porțile românilor, lăsându-i să-l cotropească și să-l transforme în pământ aproape românesc. Paralia Katerini. Ei, din anul acela și până-n 2015, când am izbândit și-am pornit prima oară spre Grecia, de nu ne-am mai oprit de-atunci, am răbdat și-am picurat, chinezește, câte-o fărâmă de argument, până am înduplecat muntele de gheață.

Așa că iată-ne în mașina burdușită, în formulă de trei, cum eram pe-atunci, și bucuroși nevoie mare. Dar fără ITP. Într-o sâmbătă dimineață, aproape de ieșirea din oraș, fără ITP. Totuși, cu noroc chior, căci la distanță de un telefon și niște zeci de metri de locul unde a căzut măgăreața pe noi, se afla salvarea noastră. Insist, într-o sâmbătă dimineață, aproape de ieșirea din oraș. După vreo oră și un pic de așteptare, am plecat de aici cu și mai mare bucurie, dar mai ales cu ITP-ul făcut. Iar prima noastră vacanță în Grecia a fost.

  • Peripeții - Thasos

Povestind, mai că am râs la fiecare cuvânt, la fiecare rând, la fiecare amintire, dar pe cuvânt că atunci nu ne venea deloc a râde. Chiar dimpotrivă. Dar poveștile nu s-au sfârșit, ba mi se îngrămădesc în gând și-n suflet, așa că le va veni rândul și altor vacanțe cu peripeții, cât de curând.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.