– Mami, pe Călin ai de gând să-l duci la aceeași grădiniță unde merg și eu?
– Probabil că da. Mă gândesc că dacă ție ți-a plăcut, îi va plăcea și lui. Nu?
– Da. Așa cred. Și o să meargă de anul ăsta?
– Nu. Aș vrea să îl mai lăsăm un an acasă, așa cum am făcut și cu tine. Mi se pare mic și dacă maia poate să stea cu el, de ce nu?
– Dar de ce? Du-l la grădiniță de-acum!
– Păi și pe tine te-am dus la fel, la patru ani și ceva.
– Și de ce nu m-ai dus mai devreme? Că uite, noi, acum, cântăm cântece pentru serbarea de ”Adio, grădiniță” și într-un cântec spunem ”dor de tine, grupa mică”. Iar eu nu pot să spun așa pentru că eu nu am fost la grupa mică și trebuie să spun ”dor de tine, grupa mijlocie”. Și așa am să spun. Vrei ca și Călin să nu facă grupa mică și să nu poată să cânte cântecul corect?
– Este doar un cântec. Poți să cânți cum vrei tu. Dar, la momentul respectiv, așa ni s-a părut nouă cel mai bine. Abia se născuse Călin și nu am vrut să te simți dată la o parte. N-am fi vrut să gândești că nici nu s-a născut bine fratele tău că pe tine te și trimitem la grădiniță.
– Nu m-aș fi gândit așa. Puteai să-mi explici. Știi că, dacă le explici copiilor lucruri, ei înțeleg.
– Erai micuță, Ana! Nu știu dacă ai fi înțeles cum înțelegi acum.
– Ba da, copiii înțeleg totul.
Stă câteva secunde. Se gândește.
– Ai dreptate. Cred că m-aș fi simțit dată la o parte. O să cânt ”dor de tine, grupa mică”.
