Încă puțin și se face un an de când am fost la Berlin. Am fost leneșă în tot acest timp, așteptând, cumva, ca amintirile să se orânduiască și ca povestea să se aștearnă de la sine. Pesemne că nu s-a întâmplat așa, căci ”hârtia” pe care scriu acum era goală de dimineață. Și se mai și umple greu. Dar, puțin câte puțin, trecând prin sutele de fotografii, reascultând descoperirile acelor zile, forțându-mi memoria să readucă în prezent sfârșitul unui iunie ce pare mai departe de mine decât este de fapt, amintirile se trezesc.
Berlin a fost vreme de ani buni marele vis neîmplinit al lui Gavroche și al meu. De parcă ar fi fost undeva la capătul pământului și numai cei mai norocoși dintre norocoși ar fi ajuns acolo. Ori poate tocmai pentru că, mai la îndemână decât alte destinații, am știut mereu că Berlin este acolo, că Berlin se poate întâmpla oricând, că alte ocazii sunt cele de care trebuie neapărat să profităm, că pentru el e vreme.
Noroc, însă, cu Moș Crăciun, căci în iarna lui 2017, când se tot pregătea cu mormane de cadouri pentru cei mici, s-a gândit, și bine a făcut, că și Gavroche ar merita ceva ce să țină minte toată viața. Așa că sub bradul nostru mic și luminos s-au strecurat biletele de avion pentru Berlin. La vreo jumătate de an distanță, ce-i drept, dar s-a descurcat și Moșul cum a putut. Pe de o parte, s-a gândit că n-ar strica deloc dacă Gavroche și-ar lua jumătatea de mână și-ar pleca amândoi, singuri-singurei, pentru prima dată în aproape doi ani, de când a apărut și Prâslea în peisaj. Pe de altă parte, s-a nimerit ca pentru sfârșitul lui iunie să fie și niște oferte dintre cele ce trimit călătorii de pe un meridian pe altul și care l-au ademenit până și pe Moș.
Până la urmă, Berlin s-a întâmplat la momentul potrivit și a fost una dintre vacanțele acelea, vacanțe care te bântuie la ani distanță, de parcă ar fi fost ieri, și care se vor repetate cât mai curând.
Ziua întâi – hoinari prin Berlin
Cum zborul a fost de dimineață, devreme, am avut o zi în plus pentru hoinărit. Și chiar asta am făcut, am hoinărit, fără să ne gândim la vreun obiectiv, fără să urmăm vreo listă, fără să bifăm nimic. Am hoinărit cu ochii în patru, cu urechile ciulite și cu sufletul deschis, ca atunci când vrem cu tot dinadinsul să pătrundem dincolo de fațadele clădirilor, dar fără a le trece pragul, dincolo de grandoarea monumentelor sau de freamătul naturii.
Și-n toată plimbarea aceasta fără țintă, ochii noștri s-au bucurat văzând:
1. Bulevarde largi, unele înghesuite de localnici și turiști deopotrivă, altele respirând și privind în liniște cerul.
2. O mulțime de urși, unii gingantești, alții în miniatură, unii multicolori, alții monocromi, unii înfricoșători, alții zâmbitori. Nu de alta, dar, fără a se ști cu exactitate motivul, ursul este astăzi simbolul orașului Berlin. Și-atunci, este cât se poate de firesc ca orașul să fie invadat de urși.
3. Poarta Brandenburg, vestită în măreția ei și străjuind, așa cum știe ea mai bine, latura vestică a Pariser Platz. Aglomerația excesivă ne-a gonit rapid din zonă, cu atât mai mult cu cât, nimerindu-ne în Germania în plin Campionat Mondial de Fotbal, era amenajată și o zonă în care oamenii, cu mic, cu mare, se strângeau să urmărească meciurile echipelor favorite.
4. Reichstag, clădirea unde activează Parlamentul German, care se și vizitează, dar căreia i-am făcut frumos cu mâna, nu înainte de a ne trage în câteva poze, avându-l pe fundal.
5. Crenvurști și cartofi prăjiți, în fața cărora nu am rămas nepăsători și cărora, fără nici cea mai mică părere de rău, le-am căzut pradă. Și-avea să fie doar prima oară dintr-o lungă serie de gustări stradale, una mai delicioasă decât cealaltă.
6. Memorialul Holocaustului, unde zâmbetul n-a mai fost zâmbetul nostru, unde stomacul ni s-a cam strâns, unde e rost de câteva minute de tăcere și de empatie.
7. Checkpoint Charlie, punct de frontieră dintre Berlinul de Est și cel de Vest ce a luat naștere imediat după ce Zidul Berlinului a fost construit. Pe o ploaie mocănească, cum ne-a prins pe noi fix în momentul când am ajuns aici, locul capătă o și mai mare încărcătură.
Ziua a doua – din muzeu în muzeu, hai că se poate!
Am mai tot zis-o și poate că nu ne prea face cinste, dar eu și Gavroche mai degrabă ne plimbăm aiurea pe străzi, sub cerul liber, holbându-ne la fiecare clădire, la fiecare tufă, la fiecare trotuar decât să ne închidem într-un muzeu din care să ieșim la sfârșitul zilei. Asta dacă nu cumva muzeul are un quelque chose care ne face pe amândoi să ne lăsăm captivi și să nu mai tânjim după cerul liber. Iar Berlin ne-a ademenit cum a știut el mai bine: cu două muzee în care am căscat și ochii, și gura cu tot dragul și din care am ieșit cu entuziasm.
Carevasăzică, cea de-a doua zi de Berlin ne-a adus cam așa:
1. Game Science Center, o expoziție interactivă micuță, pusă la punct de niște pasionați și creatori de jocuri, vreo patru la număr, unde ne-am jucat în toate felurile posibile, folosindu-ne de gesturi sau privire pentru a testa tehnologii noi. Vreo 8 euro a costat intrarea, iar în banii ăștia a intrat și câte o Fritz-Kola de fiecare.
2. Mirror Maze, un labirint din oglinzi pe care, cu toată îngăduința, îl parcurgi în câteva minute, și care te lasă doar cu gândul că ai făcut-o și pe-asta, dar nimic mai mult. Și asta pentru 3,50 euro.
3. Museum fϋr Kommunikation, pe lângă care trecuserăm cu o zi înainte, pe lângă care am trecut, întâmplător, și-n această a doua zi și căruia i-am trecut pragul luându-ne după marea de oameni ce se afla în afara lui, dar și după un afiș care invita trecătorii la ceea ce purta numele de Comic Invasion Berlin.
Lăsând la o parte arhitectura clădirii, de o frumusețe extraordinară, povestea la care am luat parte ne-a dus departe, într-o lume fără prea mare legătură cu cea din care veneam și în care urma să ne întoarcem în scurt timp, într-o lume a benzilor desenate, a ilustratorilor cu chipuri luminoase și înăuntruri și mai și.
Dacă tot ne-am făcut curaj să intrăm, am vizitat și muzeul, dezvăluindu-ni-se o bucățică de istorie fabuloasă, de la primele mijloace de comunicare între oameni până la ceea ce a adus cu sine prezentul atât de tehnologizat.
Dar ceea ce ne-a făcut incursiunea de neuitat a fost un tur de onoare prin ceea ce a fost și ceea ce a ajuns azi muzica germană. Iar melodiile descoperite aici și adăugate playlist-ului nostru sunt cele mai mari câștiguri.
4. Teledisko, cea mai mică discotecă din lume, amenajată într-o fostă cabină telefonică. Piesa de rezistență este un glob disco care e agățat de tavan și care trimite lumini prin toate colțurile discotecii de unu pe unu.
5. …what a wurst! Nu mă-ngrămădesc eu când vine vorba de mâncare, dar un crenvurst cu curry și cartofi prăjiți tot am mâncat de la băieții ăștia. Nu de alta, dar nu puteai rămâne indiferent în fața unei cozi precum cea din fața tonetei lor. Mă rog, să zicem că mai degrabă am gustat, lăsându-l pe Gavroche să se înfrupte, dar de ratat, nu am ratat nici eu.
6. Burgermeister, un loc cu burger-i despre care știam de la prietenii noștri cu care am și ajuns aici și în privința căruia trebuia să-mi potolesc curiozitatea. Păi să știi tu că pe locul unei foste toalete publice, undeva sub un pod, se mănâncă unii dintre cei mai buni burger-i din oraș și să ajungi în oraș, dar să nu vii să arunci măcar un ochi, ei bine, asta chiar nu e de înțeles. Așa că am știut, am venit, am aruncat un ochi și am comis-o.
Ziua a treia – mulți pași, foarte mulți pași, cei mai mulți pași
1. Natur-Park Schöneberger Sϋdgelӓnde, un parc amenajat mai degrabă de natură decât de om undeva unde, pe vremuri, se afla o stație de triaj. O locomotivă și kilometri de șine rămân mărturie acelor vremuri. În rest, vegetația a pus stăpânire pe toate cele 18 hectare de pământ unde astăzi conviețuiesc plante, animale și insecte pe cale de dispariție. Intrarea în parc costă, ține-te bine, 1 euro. Dar ce euro bine cheltuit!
2. Berliner Unterwelten, experiența care ne-a făcut să înțelegem cel mai bine cam ce a însemnat Al Doilea Război Mondial pentru Berlin și cam ce reușesc să facă războaiele din orice oraș al lumii, oricât de puternic ar fi el. Sunt patru tururi diferite, iar noi am ales turul I, Dark Worlds, având norocul unui ghid simpatic, un australian tânăr, care, într-o engleză atât de frumoasă și cu un simț al umorului delicios, ne-a făcut să trecem ceva mai ușor peste toate grozăviile pe care buncărele le scot la suprafață.
Nu are cum să nu te treacă cel puțin niște fiori știind că, deși construite pentru aproximativ 1.300 de oameni, adăposteau în perioadă de război de trei sau chiar patru ori mai mult. Sau că erau numai zece toalete pentru bărbați și zece pentru femei, dar că, de teamă să nu-și piardă locurile, oamenii preferau să facă pe ei decât să se ridice și să folosească toaletele. Sau că atât de puternică era propaganda în Germania acelor ani încât copiii jucau tot felul de jocuri prin care își însușeau o mulțime de cunoștințe despre război, bombardamente și devotament față de țară. Sau că războiul a transformat orașul în moloz – 7,5 milioane de tone –, femeile fiind cele care au curățat ”mizeria”, manual, cărămidă cu cărămidă, găleată cu găleată, punând deoparte tot ce se putea refolosi. Sau că, până și astăzi, aproape în fiecare lună sunt descoperite bombe ce provin din acest nesuferit război, și asta din cauza pământului mlăștinos care a făcut ca acestea să fie adânc îngropate, fără a exploda.
Recomand cel puțin un tur, iar noi, fără doar și poate, vom reveni și pentru celelalte. Ca idee, biletul de intrare este pentru acest tur 12 euro.
3. Mars, un restaurant ca niciunul altul, în mijocul unui cimitir din Wedding. Sau, mă rog, de lângă cimitir, undeva prin spatele lui tronând și un fost crematoriu. Noi am ajuns aproape de ora închiderii, așa încât nu am avut vreme decât pentru o prăjitură și o bere. Dar ne-a plăcut.
4. Café Pförtner, un alt restaurant inedit care, pe lângă clădirea propriu-zisă, cum au toate restaurantele, mai are și un autobuz. Nu, nu e un autobuz care circulă prin oraș și strânge viitorii clienți ai restaurantului, plimbându-i până la destinație, ci este un autobuz nefuncțional, care a fost transformat el însuși într-o parte a restaurantului. Am petrecut și noi vreo jumătate de oră aici, preț de niște băuturi, căci mâncarea, sofisticată, de altfel, ni s-a părut ceva cam scumpă.
Ziua a patra – noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă!
1. Charlottenburg Palace, un castel de o frumusețe aparte, aparținând foștilor regi ai Prusiei și, mai apoi, împăraților germani. L-am vizitat doar pe-afară, în ciuda norilor negri și-a ploii ce s-a și pornit cât noi ne plimbam prin grădini.
2. Tempelhofer Feld, un spațiu în aer liber de 355 de hectare care, în vremuri de demult, era folosit de armată pentru exerciții și parade și care, de la un punct încolo, a devenit aeroport. Aeroportul a fost, însă, închis, iar municipalitatea a încercat să pună pe hârtie tot felul de planuri care mai de care. Berlinezii s-au unit și s-au împotrivit, ba chiar au revendicat spațiul, l-au și câștigat, astfel că astăzi Tempelhofer Feld este cel mai mare parc al orașului.
3. Alexanderplatz, celebra piață a orașului, unde, să fiu sinceră, am ieșit de la metrou doar ca să vadă și ochiul nostru ce și cum, dar de unde, fiind mult prea mulți oameni pe metru pătrat, am plecat mâncând pământul în mai puțin de zece minute.
Cam așa a fost Berlin pentru mine și Gavroche, părinți de Prâslea și Amaliot adeseori plecați cu sorcova, și ne-a plăcut. Într-atât încât niciunul dintre noi nu s-ar supăra dacă și Moșul de anul acesta ne-ar trimite tot la Berlin.