Vacanțe cu peripeții – sau cea mai la îndemână cale de a ne pecetlui călătoriile, înainte și după copii (II)

V

Povesteam cu vreo două săptămâni în urmă despre vacanțele cu peripeții ale părinților de Prâslea și Amaliot, atât în doi, cât și în formulă extinsă. Au fost destule întâmplări – unele mai nefericite decât altele – pe care le-am scos de la naftalină, așa încât nu numai apetitul pentru detalii a dus la două episoade, ci și felul în care se tot încăpățânează să ne condimenteze vacanțele. Astăzi, despre Viena buclucașă, despre o vacanță la mare, la soare, cu mine însărcinată, despre o iarnă și niște târguri de Crăciun și despre Barcelona îndelung așteptată.

Viena sau cum a fost cât pe ce să ratăm revelionul

Era începutul lui decembrie 2011. O seară ca oricare alta, cu o cină frugală, un film, poate o discuție aprinsă cu Gavroche despre vreun mărunțiș. Primesc un e-mail ce părea să se ceară la coșul de gunoi fără a fi citit, dar ceva îl făcea aparte. Îl deschid și aflu cum, dintre niște mii de oameni, eu, în această seară ca oricare alta, câștig o vacanță la Viena de revelion. Mă frec la ochi, îi dau un ghiont lui Gavroche și decid rapid să cer explicații. Aflu că, în urma unui concurs care presupunea înscrierea la nu-știu-ce newsletter, chiar am câștigat o excursie. Culmea, eu eram de mult abonată la acel newsletter, carevasăzică n-am făcut nimic ca să primesc excursia, nici nu așteptam cu sufletul la gură deznodământul, căci nu știam că se desfășoară un concurs, și totuși, iată, sfârșitul de an mă va prinde la Viena.

Sigur, drumul avea să fie cu autocarul și să dureze infinit de mult. Revelionul la Viena însemna, de fapt, câteva ore într-o piață publică, pentru ca, la o oră după miezul nopții, să pornim spre Bratislava. Tot cu autocarul. Vacanța în sine era un maraton ce avea să pornească de undeva de lângă Gara de Nord și să ne ducă prin mai multe orașe europene, cazându-ne la marginea acestora, aproape de ieșirile spre autostrăzi. Ceva ce abia aștepți să ți se întâmple, nu alta!

Și iată-ne, entuziasmați și nu prea, cu bagajele făcute și gata de drum. Gavroche, ținându-mă de mână în timp ce așteptam un verde al semaforului, la nici cincizeci de metri de autocar, mă anunță că are un presentiment ciudat. Acum îmi spui, Gavroche, acum? Un prieten, aflând ce vrem să facem, ne urează să ne aibă toți zeii și Dumnezeii în pază, să ne întoarcem cu bine, să… O prietenă se arată și ea nedumerită și-mi împărtășește dorința arzătoare ca eu și Gavroche să nu pățim nimic. Mama, care de fel nu-și prea aruncă fricile în lume în astfel de momente, deși eu știu prea bine că le are, tot insista să-i dăm un semn când ieșim din Ungaria. De parcă aștepta ceva.

I-am dat un semn de-ndată ce ne-am dezmeticit. De-ndată ce ne-am dat seama că suntem bine amândoi, în ciuda spaimei, dar mai ales a geamului ce mi s-a spart în cap, la propriu, și deci a șiroaielor de sânge de pe fața mea. De-ndată ce am realizat că-s șanse mari să afle de prin alte părți, cum cel mai probabil a aflat despre tot felul de accidente care i-or fi sădit și fricile acelea atât de mari. De-ndată ce am înțeles că am avut ghinion ca autocarul să facă pană fix pe autostradă, la niște kilometri de Budapesta, dar și noroc ca șoferul tirului care a lovit autocarul să aibă viteză de reacție, să-l redreseze în ultima fracțiune de secundă și să nu ne lovească din plin. De-ndată ce am priceput că ne vom petrece următoarele ore la spital, apoi la poliție și, de-om mai avea o fărâmă de noroc, poate om bea o gură de șampanie în Viena. Și am avut.

Thassos sau cum e să călătorești cu burta la gura în a opta lună de sarcină

Când i-am spus medicului ginecolog că vreau și eu, ca tot omul, în vacanța de vară, m-a întrebat, oarecum firesc, ce-mi trebuie vacanță de vară. Cum să nu-mi trebuiască, domnule doctor, când e ultima vacanță în trei și-apoi, și de n-ar fi fost și-ar fi urmat și-o alta, niciunei călătorii nu îi poți spune nu dintr-un motiv atât de banal: o burtă de șapte luni și-un pic. Și-apoi, domnule doctor, cine mi-o fi zis că o femeie însărcinată nu-i bolnavă și că nu trebuie să se comporte ca atare? Păi vedeți?

Sigur, medicul și-a dorit să fie precaut și-i mulțumesc c-a fost așa. Posibil să fi fost anapoda să-mi facă și bagajul și să mă roage să îi trimit și-o vedere. Iar când, încă din primele zile, unul dintre picioare mi s-a umflat de parcă mai creștea un om din mine – ironic, nu-i așa, căci Prâslea chiar creștea în mine, dar puțin în altă parte –, mi-a fost nu-știu-cum să îl sun. Să-l sun și să ce? Să îi explic cum nu am ascultat, cum mi-a trebuit vacanță, cum piciorul mai are puțin și se desprinde de mine, cum habar nu am ce să fac și încotro să mă îndrept? Nu, sigur că nu. Luăm insula la puricat și găsim spitalul – da, singurul spital – din Thassos, unde m-am prezentat mai degrabă umilă decât speriată, cu tot cu picior roșu și umflat, la interogatoriu. Exceptând un tinerel ce rupea câte ceva în engleză și cu care am reușit să mă-nțeleg – dintre cei patru oameni ce populau întreg spitalul –, toată lumea se uita la mine ca la mere pădurețe. Întrebarea tuturor era una și aceeași: ce cauți, femeie, cu ditamai burta, atât de departe de casă și pe-un soare ce toropește? Fie vorba între noi, burta nu era chiar atât de mare, iar eu cu soarele care toropește mă-nțeleg de minune. Apoi, nici măcar nu mi-am scos podoaba de sub tricou, că doar n-oi fi fost nici eu atât de iresponsabilă, iar asta i-a mai potolit pe vindecătorii mei, toți fiind convinși că-s roșie ca racul și prin zonele nevăzute-n mod normal de soare, darămite prin celelalte. M-au trimis la cazare cu un tub de Bepanthen și cu rugămintea expresă să mă feresc cât pot de soare.

Nici în ziua de azi nu știu de m-o fi pișcat ceva, de o fi fost soarele de vină, care-o fi reușit, în chip neînțeles, să îmi pârlească gamba piciorului în așa hal sau de-oi fi făcut, cum mi s-a sugerat la ani distanță, vreo tromboză venoasă cum se mai întâmplă femeilor însărcinate. Nu știu, dar a trecut, iar vacanța chiar a fost mișto.

Târguri de Crăciun – de la Sibiu la Viena, de la Viena la Brașov, în patru

Păi dacă am plecat eu în vacanță cu un copil de mână și încă unul cu vreo șapte luni și ceva de viață intrauterină, n-aveam să plec și într-un tur nebun al târgurilor de Crăciun cu ambii copii de mână? Sau mă rog, cu unul de mână, iar cu celălalt, la cele trei luni ale lui, în marsupiu. Ba sigur că aveam, și nu oricum, ci alergând.

N-a fost ușor, n-a fost deloc, căci drumul cu mașina, atât de lung și de obositor pentru adulți este și mai și pentru copii, dar nu făcuserăm niciodată un astfel de tur, iar ăsta părea să fie momentul potrivit. Ne-nțelegeam binișor cu Amaliotul, Prâslea putea fi potolit de orice-ar fi putut să aibă cu niște sân, așa că pe-aici vă e drumul!

Și-a fost frumos la Sibiu, unde am oprit pentru primul târg. Dar n-a mai fost la fel în continuare, căci în apropiere de Timișoara, pe lângă care voiam să trecem ca să ajungem la Budapesta și unde ne gândeam să oprim la întoarcere, ne-am dat seama că Gavroche uitase la București talonul mașinii și că, fără el, n-aveam cum să ieșim din țară. Să ne întoarcem la București ca să recuperăm talonul, apăi, cu cei doi copii despre care povesteam mai sus, clar nu era o soluție. Să ne fie trimis, da, dar cum, căci nouă ne trebuia rapid. Și-am găsit varianta ca talonul nostru să ajungă la noi, la Timișoara, în zbor, la bunăvoința unei domnișoare ce a acceptat să-l ia și să se întâlnească apoi cu noi spre a ni-l înmâna. Uite-așa a fost frumoasă Budapesta, a fost frumoasă și Viena, iar la întoarcere a fost frumoasă Timișoara, ba chiar și frumos și Brașovul, chiar dacă am prins Piața Sfatului într-o liniște imperturbabilă.

Barcelona sau cum am ajuns să ne dorim ca picii să nu doarmă în avion

Cu vreo jumătate de an în urmă, fuseserăm la Paris toți patru, cu avionul. Drumul, și la dus, și la întoarcere, cum nu s-a putut mai liniștit. Având imaginea asta în gând, am plecat și spre Barcelona cu toată încrederea. Știam deja cam cum îi putem distra pe pici, așa că nu ne rămânea decât să ținem și urechile sub control. Iar pentru asta eram de asemenea pregătiți: Amaliotul avea să mănânce bombonele, bucuria ei cea mai mare, la intervale regulate de timp, cu precădere la decolare și aterizare, iar Prâslea urma să se bucure de magia alăptării și mai și decât de obicei. Bucuria lui cea mai mare. Orice, numai să ajungem la destinație fără disconfort.

Dar uite cum adorm amândoi la scurt timp după decolare și nu se mai trezesc decât când eram pregătiți să coborâm din avion. Sigur, trebuia să ne gândim eu și Gavroche și să nu lăsăm ca asta să se întâmple, dar emoția unui astfel de zbor, în liniște, cu ambii copii nespunând nici pâs! ne-a cam întunecat rațiunea. Și iată-i pe-amândoi trezindu-se în plânsete groaznice, unul mai sfâșietor decât celălalt, de dureri de urechi. Atât de rele încât nici bomboanele nu le-au venit de hac, nici sânul. Ba mai rău, Prâslea se zbătea într-un asemenea hal încât, tot agitându-se, mi-a dat, pe românește, un cap în gură de ne-a amețit pe amândoi. Bașca, în prima dimineață în Barcelona, același Prâslea se trezește cu o stare de rău, cu moleșeală și vomitături, de ne-a ținut locului vreo jumătate de zi și ne-a făcut să reperăm pe hartă cele mai apropiate spitale. Noroc că-i un pișcoțel puternic, iar după un somn strașnic și-a revenit de numa’.

Cam așa au fost vacanțele noastre cu peripeții. Sigur, au mai fost și altele, dar pe-astea mi le amintesc oricând, fără niciun efort. Căci, într-un fel sau altul, ne-au marcat, ne-au lăsat niște învățăminte, ne-au unit. Iar acum, la ani distanță, toate, fără excepție, sunt amintiri de care ne este foarte drag.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.