Avioane? A zis cineva avioane?

A

Cineva a strigat în gura mare avioane!, ba într-atât încât, cu mic, cu mare, ne-am hotărât să facem un drum până la Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu, unde, la sfârșitul săptămânii trecute, a avut loc un Black Sea Air Show, un spectacol aerian pentru oameni mari, dar mai ales pentru oameni mici.

După ce cu vreo două weekenduri în urmă am fost la Tuzla, ca să ne clătim ochii cu elicoptere și tot felul de avioane de mici dimensiuni, iată-ne din nou față în față cu o mulțime de înaripate. Cele mai multe dintre ele ne-au fermecat de la distanță. De la foarte mare distanță, de fapt, din înaltul cerului, unde piloți cu ceva mai multă adrenalină decât noi, restul lumii, au făcut cascadorii greu de închipuit. Dar mai ales greu de explicat de către noi, cum spuneam, restul lumii, care abia reușim să facem giumbușlucuri pe două picioare. Și, uneori, nici așa.

Am priceput. Sunt oameni altfel decât noi. Sunt oameni cu o bucurie nepământeană de a se afla mereu printre noi. Sunt oameni cu bucuria pericolului impregnată și-n cea mai ascunsă celulă. Sunt oameni care se luptă în fiecare zi cu viața și cu ce-o fi dincolo de ea, neființa, hai să-i spunem așa, să sune frumos, și care ies învingători de cele mai multe ori. De parcă s-au născut întocmai ca să se ia în piept cu tot ce i-ar răpune pe toți ceilalți. Pe restul.

  • Avioane - air show

Și, totuși, au mers în linie dreaptă, cu viteze amețitoare, sau foarte aproape de alte două, trei avioane, părând că vor să bată aripa, nu alta, au urcat spre și mai sus în spirală, au coborât spre foarte jos liber, într-o liniște deplină a motoarelor, s-au dat peste cap cam cum fac picii tumbe pe covor, au salutat, dând din câte-o aripă, mulțimea, s-au jucat. Asta este, de fapt. Sus, printre noi, e joacă. Adică joaca. Joaca supremă, a celor aleși, a celor ce sunt, cumva, deasupra noastră, a celorlalți.

Ne-am bucurat cu toții. Nici nu știu care s-a bucurat mai abitir. Prâslea, înnebunit după înaripate, Amaliotul, a cărei fericire de a vedea avioanele năzdrăvane a fost dublată de prezența prietenului ei bun, foarte bun, eu, mamă însetată de orice o scoate din casă, ori poate papu, bunicul picilor, entuziasmat precum un copil în fața nebuniei ălor de sus.

Și ne-am bucurat și mai și că-n Constanța asta prăfuită, iată, încep să se întâmple lucruri. Unele mai mici, altele mai mari, dar se întâmplă. Și ne scot dintre patru pereți, și ne trec timpul mai ușor, și ne fac să țopăim pe dinăuntru.

A fost o primă ediție și, sperăm noi, nu ultima. A fost o primă ediție cu mulți oameni, cu acrobații  care mai de care și demonstrații de viteză, cu fanfară și defilarea unor mașini de epocă, cu avioane civile, dar și militare, precum F16, MIG 21 Lancer, zgomotoase, nu glumă, cu nelipsiții mici, cu înghețată și clătite, cu floricele și colac secuiesc. Și, cum am tot spus-o, cu bucurie. Așa că spunem, din toți rărunchii, într-un glas, că mai vrem și la anu’.

Despre autor

Maria

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Hai să vorbim!

De Maria

Your sidebar area is currently empty. Hurry up and add some widgets.