S-a întors pișcotul mare acasă și simt că sunt în sfârșit întreagă. Simt că m-am recompus ca după o luptă aprigă, dintre cele pe care ți-e dat să le duci doar de câteva ori în viața de după pici – când îi aduci pe lume, când iau prima căzătură fix sub ochii tăi, când trăiesc prima dezamăgire, când le dai drumul în viață, pentru totdeauna, și-ți promiți solemn că-i vei lăsa să zboare, deși știi că tot ce ți-ai dori ar fi să stai în urma lor și să te asiguri că le funcționează aripile cum trebuie. Aripi pe care, de altfel, chiar tu li le-ai împletit.
Nici nu mă mir că sunt sleită de puteri. Excursiile de-o zi trec de obicei de parcă nici n-au fost. Tabăra de anul trecut, de vreo patru zile, m-a pus la un soi de încercare, ce-i drept, dar a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte. Până să mă dezmeticesc și să observ că îmi lipsește, mi s-a și întors în brațe. Anul acesta, însă, am avut vreme destulă să ajung mistuită de dor. Șase zile. Și când mă gândesc c-au fost șase zile doar dintr-un nemeritat ghinion, căci altfel ar fi fost chiar șapte. Șase zile în care am așteptat-o așa cum, înțeleg abia acum, orice mamă își așteaptă odrasla. La masă, duminica, de ziua ei, a mamei, de ziua odraslei, de Paște și de Crăciun.
Dar am răbdat. De dragul ei și spre binele meu, dar și invers. De dragul meu și spre binele ei. Căci are nevoie să știe că poate exista și în afara mea, că astăzi e un pui de om pe picioarele lui, atât cât este posibil la cei nouă ani și un pic pe care îi are, că mâine va putea fi întru totul independentă, chiar dacă eu voi fi mereu acolo, așteptând. Însă ce vreau eu morțiș să înțeleagă este că are toată încrederea mea. Că eu stau cuminte acasă și îmi imaginez că știe mereu ce are de făcut. Că știe să pună limite, știe să spună nu, știe să își poarte de grijă și să nu-i rănească pe cei din jur, știe să se apere.
Și, totuși, cum se face că, întorcându-se acasă, la brațele-mi nerăbdătoare să o smotocească, ne-am ciondănit din prima clipă? Și nici că ne-am lăsat până nu am transformat mărunțișurile dintre noi în ditamai gunoaiele. Cum se face că, adult fiind, ba chiar cu pretenții de om care înțelege subtilități și neputințe, n-am mai văzut nimic în fața ochilor? Nimic în afara unor schimonoseli pe care nu i le recunosc nici acum. Cum se face că, deși mă laud că știu s-o ascult, n-am auzit decât ce-am vrut să aud? Cuvinte aruncate cu disperare, al căror sens nici nu m-am obosit să-l descifrez.
Uneori, claritatea vine de unde te aștepți mai puțin. Dintr-un burete îmbibat de detergent și o mână de vase murdare. Așa mi s-a întâmplat mie chiar azi. Am spălat vase și am înțeles. Am înțeles c-am fost o mamă nerăbdătoare să își vadă puiul și să primească de la acesta din urmă toate dovezile de iubire ce i-au lipsit în ultimele șase zile, uitând că puiul, de numai nouă ani și-un pic, s-ar putea întoarce la ea încărcat cu o mulțime de alte emoții în afara iubirii pe care cu siguranță i-o poartă. Cu frici pe care le-a înfruntat de unul singur, cu singurătatea de neînțeles, cumva, când te afli înconjurat, paradoxal, de atât de multă lume, cu povara aripilor ce nici măcar nu sunt gata pentru zboruri prea lungi, dar pe care le forțează din când în când ca să le testeze puterea. Cu dorința de a elibera neliniști și tristeți în cele mai familiare brațe, singurele care le-ar putea încasa fără să crâcnească, fără să se supere, fără să le interpreteze greșit. Iar brațele acelea, așteptând cu totul și cu totul altceva, s-au încrucișat la pieptul mamei și-au refuzat să le adune, ba le-au mai și împachetat frumos și le-au trimis înapoi, destinatarului, cu o mulțime de reproșuri pe post de fundă.
Mi-e mai limpede ca niciodată. Când vălul ți se așază pe ochi, nu-i musai să i te împotrivești ori să încerci cu disperare să-l dai la o parte. Este de-ajuns să faci un pas în spate și să speli niște vase murdare. Să întinzi niște rufe. Să dai cu aspiratorul. Să uzi florile. Și, neapărat, să taci. Să taci și să rumegi. În cele din urmă, vălul va cădea și singur. Iar când asta se va întâmpla, vei înțelege că-n vorbele piciului tău, chiar și-n cele mai dureroase cu putință, stă toată iubirea lui. Căci vorbele acelea vin din neputințele lui, iar neputințele lui se fac praf și pulbere doar cu ajutorul tău. Căci astea sunt luptele pe care el, piciul tău, nu le poate duce singur. Nu încă. Și-n asemenea lupte, nu vrea decât un singur aliat. Pe tine. Iar dacă nici asta nu este iubire adevărată, atunci nu știu care mai e.
