Amaliotul fugărește o muscă. Un țânțar. Ceva, că tot muscă e, zice ea hotărâtă. Reușește într-un final să lipească insecta de perete, fericită că e a doua pe care o prinde de când se știe.
Prâslea, super curios, analizează de la distanță regulamentară musca. Țânțarul. Ce-o fi.
-Ana, uite, se mișcă.
Ana, nimic.
-Ana, dar poate să mai zboare?
Ana, nimic.
-Ana, te uiți? Se mișcă. Și râde zgomotos. Dar singur. Căci Ana, în cotinuare, nimic.
Prâslea oftează:
-Și ne-am jucat atât de frumos!