Alerg. Alerg mereu. După oameni, după întâmplări, după totul felul de bife pe tot felul de liste, multe imaginare, după cai verzi pe pereți.
Am alergat și azi. De pe la șapte și un pic. Mi-am început ziua, vrând-nevrând, cu un drum până la ai mei pentru a-mi recupera pișcotul cel mare. Pișcotul cel mare, căruia totul i se cuvine, chiar și când nu i se cuvine, nu renunță nici în ruptul capului la dormitul la bunici, nici măcar când bunicii, printr-o minune, își iau inima în dinți și se duc să se nămolească vreo două săptămâni la Techirghiol. Și-o fac cu noaptea-n cap, așa că tot cu noaptea-n cap trebuie să o și recuperez. Și dacă tot fac acest efort, măcar să-i duc până la autogară, dacă până la destinație nu-i chip să îmi permită.
Îmi amintesc apoi că-s șanse mari ca niciunul dintre cei doi pici să n-aibă ce mânca la micul dejun dintre cele trei variante pe care le tot învârt de când sunt mai mofturoși ca niciodată. Așa că facem un mic ocol până la Lidl pentru niște fructe și niște croasanți cu unt.
Nici nu ajungem bine acasă că ne punem din nou în mișcare. Pregătiri pentru o nouă zi de plajă. Dumnezeu știe ce se întâmplă în perioada asta cu mine, dar atâta plajă, la Marea Neagră, nu țin minte să mai fi făcut din copilărie. Pe-atunci, toate zilele de vacanță, fără excepție, erau dedicate unui singur scop: acela de a deveni tuciurie. Aproape fără excepție, îmi și ieșea.
Bifez și plaja, cu tot cu așezat cearșaf, dezbrăcat copii, umflat colac și aripioare, lenevit vreun sfert de oră cât Prâslea și Amaliot au binevoit să se bălăcească, și citit printre picături, înfășurat copii în prosoape, îmbrăcat apoi în haine uscate, făcut pe arbitrul vreo oră, oferit gustare, strâns catrafuse pe căprării – textile la textile, jucării la jucării – și eliberat perimetrul.
Ajungem înapoi acasă, spăl copiii, scutur jucăriile de nisip, apoi le spăl și pe ele, mă pregătesc și eu și fug la manichiură. Alerg într-un suflet înapoi acasă, unde picii și-au făcut de cap sub perfecta supraveghere a lui Gavroche, pe motiv că a fost inexistentă, și-i fugăresc, nu alta, ca să ajungem la timp la programarea Amaliotului la dermatolog.
În același suflet, sleit de puteri și de orice chef, ne întoarcem la Gavroche, care se luptă de câteva zile cu o stare nu tocmai bună. Îmi zic că ar fi cel puțin amabil din partea mea să intru în bucătărie și să-i pregătesc ceva bun. Dovleceii la care visează de niște zile. Prăjiți. Fix ce nu visam eu de niște zile, săptămâni, ani. Și dacă tot o fac lată, pun și de niște gogoși. La fel de prăjite. Ca să-i fac și lui Prâslea o bucurie. Mai pun și de-o mâncărică chinezească doar pentru că am lăsat sosul de soia printre cele trei ingrediente și… mă apropii de sfârșit. De sfârșitul zilei.
Dar e abia opt și jumătate. Iar dacă săvârșesc cu bucătăria, copiii sunt aici, sub același acoperiș cu mine, spălați și pregătiți de plăpumioară, eu ce fac, totuși, până la culcare? Și-ncep să scotocesc. Ar mai fi timp de Parcul Piticilor, jumătate de oră, dar tot e ceva, sau de parcul de lângă școală, sau de o plimbare scurtă prin Mamaia, și-așa nu facem niciodată, sau de o tură până port, cât să facem trei poze și ne întoarcem, sau… Orice, numai să nu se termine ziua așa. Aici și acum.
Nu-i prima oară când mă surprind așa. Au fost dăți când am cedat și mi-am pus frână, dar au fost și dăți, ca-n seara asta, când n-am fost în stare să mă potolesc. Să mă iau în brațe și să-mi spun că-i de ajuns. Să-mi reamintesc că și mâine e o zi, că nimeni nu mă va judeca pentru că, preț de o oră și ceva, am să aleg să stau. Pentru că, și asta a fost o mare descoperire pentru omul ăsta ce sunt, căruia odihna și somnul sunt timp pierdut, atunci când încetez să mai alerg, îmi trag sufletul. Redevin. Și mă bucur.
