A aruncat adidașii roșii în apă. În piscină. Și-ar fi urmat și cei maro, și crocșii, și sandalele, și ce-ar mai fi găsit prin casă, numai să nu meargă azi la vaccin. La înțepătură. I-a fost frică, știu. Eu să nu știu? Eu să nu înțeleg? Eu, de mă trag dintr-un copil ce a fugit mâncând pământul din cabinetul medicului de familie și-a luat-o nebunește spre casă, cu mama în urma sa? În ziua aceea, am aflat că mama putea să alerge. Chiar și pe tocuri. Iar asta chiar părea să fie o treabă imposibilă.
Știu și pricep, dar nu mă înmoi. Vaccinul nu se negociază. Aproape totul în rest, dar nu asta. Așa că m-am pus pe explicat. Și-am explicat. Și-am explicat. Și-am explicat. Și am obosit explicând. Și am încasat și țipete, și pumni fluturați în aer, și o mulțime de ”nu vreau!”. Dar nu am cedat. Iar Prâslea a știut că nu voi ceda. Tind să cred că a și avut nevoie de asta. De un părinte ferm, care să îi arate calea și care să îi dea de înțeles că are lucrurile sub control. Asta pentru ca el să se îngrijească doar de propria frică.
Așa că a miorlăit. Pe tot drumul spre medic, în sala de așteptare, în cabinetul medicului, la controlul de dinainte, iar mai apoi în fața asistentei. A miorlăit într-un fel știut de mine, imperceptibil ca atare de cei din jur.
I-am spus că îl va durea un pic. Înțepătura. Că nu are cum să nu simtă. Dar că durează puțin și că, cel puțin teoretic, apoi va fi ca nou. I-am spus că poate să plângă, dacă simte, dar că eu voi fi acolo. Îl voi ține în brațe, dacă va vrea. A vrut. Și i-am ținut: pe el și pe Shadow.
L-am rugat să aleagă brațul care era pregătit de înțepătură. A ales. Stângul. Cică pe el avea să îl doară mai puțin.
A scos un țipăt atunci când a simțit acul străpungându-i pielea. Scurt și înăbușit. Și a tăcut. La final, a primit o medalie. Și-a pus-o la gât țopăind. Râzând. M-a strâns puternic de mână:
– Mami, trebuia să te cred. Chiar a durut puțin. Uite, atât.
Și și-a apropiat degetul mare de cel arătător, lăsând un spațiu mic, aproape inexistent între ele.
– Dar eu nu am știut că o să doară așa. Am fost curajos.
Afară, i-a arătat Amaliotului medalia și i-a întins-o bucuros pe cea pe care asistenta i-a oferit-o pentru surioara lui.
– Dar ce scrie pe ea?
– Pentru cea mai curajoasă fetiță.
– Și pe a mea? Pentru cel mai curajos băiețel?
– Da.
– Pe a mea trebuia să scrie: pentru cel mai curajos băiețel iubit. Așa trebuia.
Curajos ai fost, iubit nu mai spun. Dar dacă simți și tu asta, Prâslea, că ești iubit, atât de iubit, poate că nu facem o treabă chiar atât de rea.
