Prima ecografie mamară nu se uită niciodată

9 august 2022. Ora 14:30. Ziua în amiaza mare. Pe o căldură insuportabilă, chiar și pentru mine. Într-o zi în care m-am trezit la 11, după ce am deschis ochii pentru prima oară înainte de 8, dar i-am închis la loc de îndată ce am văzut cât este de devreme și cât de tare îmi bate inima. A emoții. N-aș fi suportat să o aud bătând astfel până după prânz. Așa că am pus capul înapoi pe pernă și am pornit lupta. Lupta cu gândurile ce mi-au tot zburat aiurea, cum au tot făcut-o de niște săptămâni încoace, cam de când am decis că gata, pot și trebuie s-o fac, cu inima, fir-ar ea, că mă paralizează uneori, deși știu cât este de fragilă și știu că-mi dă de înțeles că ba mi-e frică, ba mi-e greu, ba mi-e bine. Practic, îmi dă de-nțeles că sunt.

Am izbândit, în cele din urmă. M-am pierdut în visare pentru încă trei ore. Atât am putut. Pe următoarele trei le-am trăit intens. Am citit câteva zeci de pagini dintr-o carte pentru adolescenți. Culmea, despre o fată ce-și pierde părinții. Nu din motive de cuvânt care începe cu litera ”C” și care nu poate fi pronunțat, ci din unele ce țin de hazard. Mai periculos uneori decât însuși acel cuvânt. Pentru că adesea hazardul nu-ți mai dă timp. Timp să lupți, timp să câștigi pe alocuri, timp să te obișnuiești cu gândul, timp să îți iei rămas bun, timp să te împaci cu tine și cu cei de pe lângă, timp să îți iubești din nou viața. Hazardul te ia fără să te mai întrebe nimic. Și chiar dacă nu mi-a făcut neapărat bine, am continuat să fiu alături de Willow. S-o îmbrățișez.

Apoi l-am îmbrățișat și pe Gavroche. Ca să-mi mai ia din frică și să-mi dea din curajul lui. Din încrederea pe care și eu o afișez atunci când e vorba de celălalt. Încrederea aceea facilă, care există pur și simplu, pentru că ea nu se războiește cu nimeni și cu nimic. L-am îmbrățișat și l-am refuzat când a propus să vină cu mine. Îmi place să știu oameni în jurul meu, să le simt energia, dar sunt momente când prefer să îmi duc luptele singură. Când nu vreau să văd pe nimeni încercând să îmi ridice moralul, când nu vreau să aud încurajări, când îmi sunt de ajuns.

Am fost și la cizmar, căci doamna în mâinile căreia mi-am lăsat două perechi de sandale m-a chemat fix azi după ele. Pe la prânz. Mi-am zis că aia e, măcar mai omor vreo jumătate de oră. Numai eu știu cum am omorât-o. Dar mai știu și bucuria de a-mi revedea încălțările – readuse la viață. Fuseseră în moarte clinică vreme de câteva săptămâni, dar doamna aceasta, cu mers greoi și voce stinsă, mi le-a trimis înapoi. De dincolo. M-am abătut apoi un pic și prin piață și-am ascultat, cum o fac mult prea rar, freamătul. Viața. Mi se pare mie, nu știu de ce, că acolo e cea mai multă viață din toate câte sunt. Nu neapărat și cea mai ușoară, ce-i drept, dar e.

M-am oprit și pe la ai mei. Erau și copiii acolo, așa că mi-am asigurat încă jumătate de oră. Dacă nici ei nu mă pot scoate din orice stare aș avea, fie ea bună, aproape de perfecțiune, fie proastă, de pe marginea prăpastiei, atunci clar nimeni nu poate. I-am îmbrățișat și pe ei, i-am pupat, m-am lăsat pupată, iar în mintea mea se întâmpla, firesc și nefiresc în același timp, un rămas bun. M-am mustrat pentru toată scena, de care, între noi fie vorba, doar eu am fost conștientă, iar după ce m-am mustrat, făcându-mă mică și cu inima strânsă, mi s-au deschis ochii și sufletul. Am vrut să-mi iau vorbele înapoi, dar era prea târziu. Acum știu. Știu că aveam nevoie de tot drumul ăsta ca să îmi fac curaj.

Curaj pentru minutele de așteptare din holul clinicii, curaj pentru a înfrunta gelul rece și a de toate prevestitor, curaj pentru a auzi și asculta verdictul medicului, curaj pentru a-l rumega, oricare ar fi fost el. Și când te gândești că motivul pentru care am ajuns în cabinetul acela a fost ceva mult mai concret, o altă ecografie, una care urma să-mi dezvăluie identitatea a ceva ce știam deja că există. O gâlmă în palma dreaptă. Care-i acolo de niște ani. Vreo doi, aș zice, dar nu bag mâna-n foc. Unul, sigur-sigur. O gâlmă care stă cuminte la baza inelarului, crescând și descrescând în răstimpuri, și care mă incomodează uneori. Iar când a început să incomodeze, am știut că trebuie să aflu ce e cu ea. Căci sigur nu este doar o bătătură, așa cum am crezut inițial. Și dacă tot am pus piciorul în prag, ecografia mamară a venit la pachet. Voiam să o fac de mult, dar niciodată n-am găsit timp, chef, momentul ideal.

Am fost cuminte. Am tremurat de emoții și am respirat mai adânc și mai cu nesaț ca niciodată. De parcă aș fi vrut să inspir tot aerul din cabinet și să-l păstrez acolo și pentru când s-o presupune că n-am să mai fiu. Am observat în jur, ca să-mi țin creierul ocupat. Nu am ratat nimic: nici întunecimea dintre cei patru pereți, nici crăpătura din tavanul fals, nici plafoniera dinspre ușă care atârna nefiresc de niște fire, nici zgomotul continuu al aparaturii, nici numele clinicii brodat pe halatul medicului, făcându-l uitat pe cel de dinainte, nici concentrarea care l-a împiedicat să îmi explice ceva, orice în timp ce își plimba instrumentele pe corpul meu, deși mi-a răspuns blând și cuprinzător la fiecare întrebare, atâtea câte au fost, nici imaginile ce se perindau pe ecran, din care mi-aș fi dorit din tot sufletul să pricep măcar un pic. Cât pentru o respirație nouă.

Mi-au trebuit 37 de ani și o gâlmă în palma dreaptă ca să ajung să fac acea ecografie mamară pentru care mă pregătesc de atâta timp. Mi s-au scurs printre degete alți câțiva ani. De frică.

”Dacă ești un om normal, când te așezi pe patul ăsta, ți-e frică. Nu are cum altfel. Dar mai există și o componentă individuală. Aceea poate fi mai accentuată sau mai puțin accentuată. La tine este mai.”

Și n-a fost neapărat rău că a fost așa. Mai. Rău ar fi fost dacă nu mi-aș fi făcut curaj. Pentru că, făcându-mi, știu că sunt bine. Cel puțin acum. Și am înlăturat, printr-o frică mai mare, de moment, una mai mică, de zi cu zi, ce mi-a făcut ultimele săptămâni un chin. M-am întors cu adevărat la viață. Și cred că, după ceva timp, am să dorm ceva mai bine la noapte. În tihnă. Cu tot cu gâlma din mâna dreaptă.