– Mamiiiiiii! Mi-a plăcut mult, mami! Mi-a plăcut foarte mult! Și vreau să merg și mâine. Și știi ceva? Eu credeam că o să fie greu, dar este ușor și mă descurc. Îmi place!
Cu vorbele astea a ieșit Prâslea luni de la școală. Sigur, a fost doar prima zi de școală pentru el din multele ce vor urma, cu siguranță mult mai solicitante, dar m-a fascinat bucuria lui. Cu atât mai mult cu cât, la drept vorbind, pentru un copil de vârsta lui, de numai șase ani, obișnuit cu libertatea (relativă) a grădiniței, cu joaca nesfârșită, însăși trecerea către o altă formă de învățământ este dificilă. Extrem de dificilă. Cu programul fix, de la care nu te poți abate, deși noi am încercat ca și la grădiniță să nu ne facem un obicei din a întârzia – ba chiar Prâslea a avut, în ultimele câteva luni, poate chiar în ultimul semestru, ambiția de a ajunge primul dintre colegii săi, motiv pentru care în jur de șapte și jumătate intram deja pe poartă. Cu statul în bănci preț de patru ore pe zi, manualele, caietele, orarul diferit de la o zi la alta, activitățile cu mult diferite față de etapa anterioară.
Și nu a fost doar luni așa. Marți, ce să vezi, aceeași poveste. Miercuri, la fel. Sigur, vorbele cu care își manifestă entuziasmul sunt mai puține de la o zi la alta, dar nu și entuziasmul în sine.
E bucuros. Îl văd că este. Și-i încântat de responsabilitatea pe care simte că o are. Îmi povestește cu lux de amănunte tot ce a lucrat în fiecare zi și ce urmează să facă în ziua următoare. Mă uimește acuratețea cu care dă mai departe informațiile pe care le primește și m-am surprins ușor neîncrezătoare. De parcă e prea mic și încă prea puțin stăpân. Este mic și, totuși, nu chiar atât de mic. Și este stăpân din momentul în care iese pe ușă. Cu rucsacul în spate, cu mintea limpede și cu inima plină. Ajung să cred că este tot ce îi trebuie ca să reușească.
Și mă întreb, nu pot să nu o fac, unde se duce entuziasmul copiilor atunci când se duce. Căci sigur se întâmplă asta. Se vede la cei mai mari, dar parcă, din ce în ce mai des, și la elevii de clase mici. De parcă școala este o corvoadă de nedus, un impediment în calea fericirii lor, o ultimă bifă, și poate nici măcar aceea, pe lista lor de priorități. Sigur că școala de azi are neajunsuri, că poate nu ține pasul cu vremurile și cu nevoile copiilor, că ar trebui să ofere mai mult și mai sănătos informații care să le și folosească, că nu îi intrigă, nu le stârnește curiozitatea, nu scotocește în dedesubturile fiecăruia după diamantul care există acolo, neșlefuit, și care se vrea scos la lumină. Sigur că sunt multe de îmbunătățit. Dar la fel de multe sunt și pe făgașul cel bun. Și până una-alta, eu am să aleg să mă bucur de fiecare chiot de bucurie, de fiecare dimineață în care pornim de mână spre o nouă aventură, de fiecare zi în care picii vor spune că abia așteaptă ziua următoare ca să meargă la școală. Pentru că se poate și așa.
