Îl întreb dacă mă iubește. Asta după ce i-am mai pus niște întrebări. Unele dintre ele, stupide. Sau, mă rog, formulate stupid. Îmi zice că da. Mă bucur. În felul meu chițăit de a mă bucura.
Și insist. Îl întreb dacă este fericit. Zice că da. Dacă se simte iubit. Confirmă și asta. Îl întreb cum de simte. Nu pricepe. Îl întreb unde simte. Stă, mă privește fix, apoi se ridică cu mișcări atât de lente că mă face să-mi regret insistența. Se așază în genunchi, zâmbește mândru și arată spre inimă. Apasă cu degetul de câteva ori pe piept, apoi zice ferm:
– La inimă. Acolo simt.
Mă ia cu leșin. Îl așez la loc lângă mine. Îl strâng atât de tare, că l-aș băga înăuntrul meu, la loc, de unde a ieșit, și nu i-aș mai da drumul. E o fericire care dă pe-afară. I-o spun. Îi spun și că îl iubesc de nu mai pot. Și-i mai spun ceva. Ca atunci când va fi mare, dacă va avea copii, să le spună mereu cât de mult îi iubește. Dă din cap, în semn că așa va face.
– Dar Ana nu vrea să facă copii! spune la distanță de câteva secunde și se întristează.
– Asta e. Faci tu. Bine, dacă vrei.
– Păi eu vreau, dar nu ai zis că eu nu pot să fac? Și Ana nu vrea.
– Opa, stai așa. Tu vrei să faci copii cu Ana?
Zâmbește cu toată fața și zice că da.
– Dar nu vei putea face cu Ana.
– Ba da.
– Păi tocmai asta e, că nu poți face cu sora ta. Uite, fratele meu este lali. Sora lui tati este Ioana. Da noi nu v-am făcut pe voi cu ei. Eu am făcut copii cu tati. L-am întâlnit, m-am îndrăgostit și v-am făcut.
– Păi și eu cu cine o să fac?
– Habar nu am, dar sigur o să găsești tu o fată. O fată pe care să o iubești mult.
Se fâstâcește. Pare interesant ce îi zic eu aici, dar parcă și anapoda.
– Atunci o să fac cu tine, zice hotărât și mă pupă pe obraz.
– Oh, mami, nici cu mine nu se poate. Cu nimeni din familie.
– Păi eu pe tine te iubesc.
– Știu. Și te iubesc și eu. Dar vei întâlni la un moment dat pe cineva, sper, nu știu când, și vei iubi acea fată mai mult decât pe oricine altcineva. Și va fi foarte frumos.
– Păi eu pe tine te iubesc cel mai mult.
– Am înțeles, dar tot nu se poate.
– Bine, atunci cu Ana.
Nu l-am mai contrazis. Nu avea niciun sens. Sensul era în altă parte. Acolo, la inimă. Și cu inima am văzut, limpede, că trăiesc niște ani cum nu mi-aș fi închipuit vreodată să trăiesc. Păcat că uneori nici nu îmi dau seama.
