Aștept. Mă grăbesc, dar aștept. N-am de ales. Coada nu este chiar atât de mare, dar cred că este zi de pensie, așa că înaintez greu. Ori de câte ori mai aud câte un ticăit, semn că a fost apăsată încă o tastă, mă simt ceva mai aproape de bancomat. Deși rămân pe loc.
Nu mă mișc de aici, orice-ar fi. Trebuie să ajung musai azi la medicul de familie, căci de nu, iar are să mă mustre Amaliotul că nu mă ocup de adeverința ei pentru ora de educație fizică. Nu-mi place să umblu cu bani în buzunar, dar ăsta-i unul dintre acele momente când mă dojenesc pentru că n-o fac. De-aș fi avut niște zeci de lei în buzunar pentru niște amărâte de adeverințe, n-aș mai fi fost aici. Și n-aș mai fi numărat ticăiturile. Și nici secundele. Și n-aș mai fi văzut-o pe doamna în kaki, cu un palton atârnând tomnatic până la jumătatea gambei, cu geanta pe umărul stâng, cu o merdenea în mâna dreaptă, trecând prin fața băncii. Cu aceeași coafură ca a doamnei Mosor. Cu aceeași coafură ca a doamnei Mosor? Ăsta-i lucru ciudat, căci pot să jur că nu mai există în lumea asta cineva care să-și aranjeze părul cum o făcea dumneaei. Ori cel puțin nu mi-a fost dat mie să întâlnesc o a doua persoană. Și-atunci…?
Atunci, doamna-n kaki, cu geanta pe umărul stâng și merdeneaua în mâna dreaptă, trebuie să fie doamna Mosor. Doamna învățătoare Domnica Mosor. Unul dintre acei puțini oameni care, nefăcând nimic în mod special, dar făcând totul în același timp, au rămas cu mine în timp. În viață. Unul dintre acei puțini oameni pe care i-am iubit mult, atât de mult, fără să le-o fi mărturisit vreodată. Ori poate au știut ei cumva, chiar dacă iubirea aceea, cuviincioasă și atunci și acum, intactă și acum, ca atunci, nu s-a lăsat rostită. Unul dintre acei oameni care m-au ”făcut” la fel de mult cum m-au făcut ai mei.
Mi se umplu ochii de lacrimi. Sufletul, sărmanul, de niște gheare. Stomacul, de fluturi. Dau să fug, să o îmbrățișez, chiar dacă asta ar compromite merdeneaua, să-i spun tot ce nu a fost spus. Dar coada, banii, medicul, adeverința… Mai este doar o persoană în fața mea. Persoană care butonează de zor. De zor, dar mult. Infinit de mult. Mă gândesc că, totuși, doamna merge agale și voi avea timp să o prind din urmă. Mă gândesc apoi la merdenea. N-aș vrea s-o deranjez în mușcătură. Mă gândesc prea mult. Aleg bancomatul, gândindu-mă că am timp destul. Mereu am impresia că am timp destul. Am timp să mai învăț, am timp să repar diverse, la mine și la relațiile mele cu cei din jur, am timp să mă bucur, am timp să scriu cartea, am timp. De fapt, nu am. Pentru că, imaginându-mi că îl am și crezându-l mereu acolo, îl pierd. Pierd fix timpul pe care îl am și care e acolo.
Am pierdut-o și pe doamna Mosor. Și-acum mi-e teamă că, așa cum nu s-a mai întâmplat să o văd nici măcar o dată în ultimii douăzeci și doi de ani, se prea poate să nu se mai întâmple nici în următorii douăzeci și doi.
