Acum câteva zile, am fost cu Prâslea la mall. Avea de convertit niște bani într-o jucărie: supererou, pluș, mașină, dinozaur, sabie, pistol, LEGO, cub rubik, avion, tren. Orice. Jucărie să fie. Așa că am fost la magazinul lui preferat. A luat fiecare rând în parte, fiecare secțiune, fiecare jucărie, fiecare preț, le-a învârtit în gând și prin fața ochilor deveniți brusc și mici, și sticloși, și le-a analizat până ce-a fost talmeș-balmeș și-n gând, și-n fața ochilor, dar mai ales în suflețelul ăla al lui ce i-o ia razna, pur și simplu, ori de câte ori trebuie să aleagă între ceva ce și-a dorit dintotdeauna și altceva ce și-a dorit dintotdeauna.
Și a hotărât. Cu greu, cu foarte greu, dar a reușit. Un dinozaur mic, simpatic, pentru care mai avea nevoie de niște lei. Concluzionăm că i-i pot împrumuta, toate bune și frumoase. Dăm să plecăm, dar Prâslea nu se lasă dus. Ceva îl trage înapoi. Îl trage de mânecă, de picior, de suflet. Un dinozaur mai mare, mult mai mare, la fel de simpatic, dar mult mai scump. Știe și el. Prețul are cu o cifră în plus, iar plusul, de astă dată, e semn rău. Îl mângâie și dă să plece. Se întoarce. Îl mai mângâie puțin. Ochii i se umezesc și stau să verse lacrimi șuvoaie. Se ține, însă, tare. Iar dă să plece. Iar se întoarce. Face schema asta de câteva ori, de-ncepe să mă doară și pe mine pe dinăuntru. Habar n-am ce, dar pesemne că e sufletul. Așa l-o durea și pe el? Oh, mamă rea ce ești! Și totuși, un amărât de dinozaur, fie el și simpatic, să coste atât? Și nici nu-i vreo ocazie.
Prâslea e dintr-odată nemișcat. Mă roagă, cu vocea sfârșită, să i-l iau în august, de ziua lui. Îi zic că, dacă va mai fi în magazin modelul ăsta, îl va primi cadou. Aș putea să jur că l-am văzut bucurându-se. O fracțiune de secundă, nu mai mult, căci a realizat nu numai că mai e mult până în august, dar și că, de fapt, nu este pe raft decât un dinozaur. Toate jucăriile din jur sunt câte trei, patru, cinci sau mai multe. Dinozaurul este unul. Unul singur. Îl podidește plânsul. Dar nu plânsul acela ce miroase și se-aude cum miroase și se-aude scandalul, ci plânsul-suferință.
Pe repede-înainte, căci nu vreau să rememorez mai mult din clipele alea nesfârșite, dinozaurul este la noi acasă acum. Prâslea este fericit. Cel mai fericit cu putință. Iar noi patru am plecat ieri pe urmele strămoșilor ăstuia mic. La Neptun. A alergat pe alei, de la un exponat la altul, a salutat dinozauri, le-a citit numele, singur-singurel, iar numele alea nu-s deloc ușoare, pe unii i-a recunoscut, pe alții i-a mai confundat, le-a făcut poze, unele cu garduri în prim-plan, altele de foarte departe, dar toate cu dragoste. Cu multă dragoste.
Nu știu cât îl va ține, dar, zilele astea, Prâslea este mare iubitor de dinozauri. De cei de la Neptun, dar și de cei mulți pe care îi avem acasă. Și-i fericit. Nu știu când l-am văzut ultima oară așa. Dar știu ce poate face o jucărie din el. Iar asta face uneori toți banii.
