Aceasta este o poveste adevărată despre marea bălăceală de #lacolibe, prima, de altfel, pentru cei doi pici, Prâslea și Amaliot.Și despre cum o bătaie cu apă poate face copilăria mai frumoasă. De zece.
Nu știu copilăria altora cum a fost, dar despre a mea pot să spun, scurt și cuprinzător, două cuvinte: de poveste. S-a petrecut, cam cum era obiceiul acelor vremuri, pe maidan, departe de ochii alor mei, care nu aveau nici timp, dar nici posibilitate, cum aveau alți părinți, să arunce câte un ochi pe geam și să se asigure că eu și fratele meu suntem întregi. Mai ales în zilele lungi de vară, nouăzeci la număr, când stăteam afară de dimineața devreme și până seara târziu. Ce vorbesc eu? Până noaptea târziu, căci nu de puține ori ne retrăgeam, împotriva voinței noastre, abia pe la unu, două, după reprize teribile de-a v-ați ascunselea în cel mai negru întuneric.
Sunt multe amintiri care se desprind din trecut și revin, în răstimpuri, ca niște desene animate gălăgioase și pline de haz. În unele ne împingem, ca-n război, nu alta, și ne-apărăm ”frunza” cu prețul genunchilor și-al coatelor. În altele, așezăm piatră peste piatră, nici mai mult, nici mai puțin de nouă, și ne-mpărțim, din nou, pe echipe: apărători și atacatori. Când ne tragem sufletul, mai punem de-un spectacol în fața vreunei scări, mai mergem la câte-o lecție de matematică sau engleză ori ne jucăm de-a magazinul. Iar alteori, ei bine, alteori, suntem uzi până la piele. Căci din marea bălăceală nu iese nimeni cu hainele uscate. Și-au fost bălăceli și bălăceli. Vară de vară, de mai multe ori pe sezon, în dimineți fierbinți, și totuși blând fierbinți.
Carevasăzică, n-aș fi putut spune nu, om mare fiind, unei bătăi cu pistoale cu apă, câtă vreme: 1. Picii mei, Prâslea și Amaliot, n-au avut parte de așa ceva până acum; 2. Ne-au însoțit și cei mai buni prieteni ai copiilor; 3. O asemenea amintire chiar nu trebuie să lipsească din portofoliul niciunui pici devenit om mare; 4. Am văzut, în sfârșit, un loc despre care doar am citit anterior, dar unde ne doream mult să ajungem.
Bătaie cu pistoale cu apă, la o aruncătură de băț de Corbu
Se cheamă La Colibe și-i o așezare desprinsă din povești. Un cătun românesc, ba chiar unul arhaic, unde timpul curge altfel, unde pământul e parcă mai prietenos, iar aerul mai respirabil. E aproape și departe în același timp, în mijlocul unui câmp, în apropiere de Corbu, cu marea arătându-se în zare, ca o himeră. Ai zice că apa-i la o aruncătură de băț, dar dacă stai de vorbă cu oamenii locului, afli că, de fapt, îți ia destul s-ajungi la mal. Zice-se că vreo patruzeci de minute, pe biclă. Dacă ai curaj să te avânți prin câmpurile invadate de țânțari. Ei, oamenii locului, s-au încumetat și știu. Știu că nu-i de mers, dar speră ca, la un moment dat, să încropească un traseu în cele câteva săptămâni când orătăniile înțepătoare se potolesc. Până una-alta, marea-i frumoasă și-așa. De la distanță.
Pentru că, la urma urmei, ai ce face #lacolibe și fără mare. Iată, noi ne-am bătut cu apă. Mă rog, picii. Noi, ca oameni mari ce suntem, fără prea mult haz, am explorat birtul satului, cu siropul și vinul de-acolo, am mâncat salată de vinete, am dat târcoale grătarului, unde sfârâiau cărnuri de tot felul, am admirat suvenirurile din Coliba cu amintiri, am intrat timid și dincolo de porțile locului de joacă, acolo unde, cum trebuie să se întâmple în orice astfel de loc, se strâng ”Amintirile din copilărie”, ne-am tras sufletul. Timp în care, în șură, copiii, mai mici sau mai mari, și-au scos arsenalul și s-au pus pe treabă – și nu s-au lăsat până ce fiecare centrimetru de piele a fost ud de-a binelea, s-au întâlnit cu dragonul despre care știam că-i auriu, dar care a fost cam verde, au ascultat poveștile doamnei cu părul albastru de la Trupa Suflețel, s-au cățărat și-au alergat. Când ne-a prins oboseala pe toți, iar răcoarea s-a lăsat și ea peste cătun, ne-am strâns în jurul focului, claie peste grămadă, ne-am încălzit, am râs și-am lăsat inimile să se potolească un pic.
Nu numai că ne-a plăcut #lacolibe, dar e musai să ne întoarcem vara asta. Căci marea bălăceală ne-a răcorit pe moment, dar ne-a încins pe termen lung. Și vrem să vedem ce se mai întâmplă pe-acolo. Pe curând, oameni ai cătunului arhaic, pe curând!
