Acum, că a trecut cea mai dificilă parte a poveștii despre deja îndepărtata noastră vacanță la Londra, și anume introducerea, cu tot cu detaliile despre felul în care ne-am organizat, pot să trec liniștită la pasul următor, care îmi satisface mie sufletul. Și asta pentru că, rememorând acele zile, retrăiesc într-un fel și bucuria, și peripețiile, și stresul, până la urmă, toate acele emoții care, cred eu, fac dintr-o vacanță o poveste de ținut minte.
Ziua întâi sau cum a trecut Gavroche de la agonie la extaz
Scriind cuvintele de mai sus, m-am gândit că nu-s deloc cinstită. Dacă tot m-am înhămat la treaba asta, să relatez evenimentele așa cum au fost ele, măcar să nu cad în capcana exagerărilor. Pentru că a fost agonie, una dureroasă și pentru Gavroche, dar și pentru noi, ca simpli privitori, și amuzantă pe alocuri, când vezi ditamai omul, iubitor de munți, de păduri, de pustietate, aruncat în mijlocul unui puhoi clocotitor, amețitor. Dar nu a fost extaz. Clar nu a fost. Numai că, în apărarea mea, am să zic așa: satisfacția omului iubitor de munți, de păduri, de pustietate, în clipa în care ne-am retras din calea puhoiului, deși încă măcinat de haosul prin care a fost supus să se desfășoare vreo două ore, a fost me-mo-ra-bi-lă. Unde l-am văzut pe Gavroche cu moralul în Groapa Marianelor, iar asta nu e ceva ce vrei să experimentezi în fiecare zi, ei bine, retragerea noastră din lupta de pe Westminster Bridge a fost echivalentă cu nici mai mult, nici mai puțin de escaladarea vârfului Everest.
Ca să explic puțin, căci poate nu a fost chiar limpede, primul loc din Londra în care am ieșit la suprafață (am circulat mult cu celebrul lor metrou) în chiar prima zi a aventurii noastre a fost, și aici imaginați-vă niște surle și trâmbițe, Westminster Bridge. Trebuie să mărturisesc că momentul când am pășit în afara stației de metrou a fost, și pentru mine, ceva foarte aproape de sintagma șoc și groază. Atâta lume, adunată practic fără motiv într-un singur loc, rar mi-a fost dat să văd. Poate chiar niciodată.
Primul gând a fost să-mi apăr picii. Mi se părea că trecătorii sunt atât de înverșunați în scopurile lor încât efectiv se calcă în picioare. Nu zic că m-a luat prin surprindere. Ar fi fost culmea. Să ajungi la intersecția a câtorva dintre cele mai cunoscute obiective turistice din lume, precum Big Ben, Westminster Hall, Westminster Abbey, la niște pași mai încolo, și London Eye, ca să le enumăr pe cele mai importante, și să îți imaginezi că nu se află acolo, în același timp, jumătate dintre turiștii Londrei, ei bine, asta ar fi o mare naivitate. Dar, spre deosebire de acum doisprezece ani când am mai fost eu pe-aici, acum am în grijă doi copii. Iar asta este o responsabilitate care deformează un pic și realitatea, oricât de relaxată aș fi sau aș încerca să fiu ca părinte.
Ce-am văzut și ce ne-a plăcut în această primă zi
După impactul vizual și, aș îndrăzni să zic, și auditiv din jurul Marelui Ben, a mai urmat o provocare, aceea de a străbate podul Westminster. Și nu doar că l-am străbătut, dar ne-am stabilit și un obiectiv cu rată mică de reușită: niște fotografii pe pod, pe lângă pod, cu turnul în spate, cu roata în spate, cu ceva, orice, numai să nu uităm că am trecut pe-acolo. A fost un chin să încercăm ca măcar să fim protagoniștii propriilor noastre fotografii, căci să apărem doar noi, fără alte personaje în jur, clar nu ne-am imaginat că se poate. Și nici nu am încercat.
Odată trecuți pe partea cealaltă a podului, tot ce am făcut a fost să bifăm, pe repede-înainte, două lucruri pe care le aveam pe listă, fără să mai aruncăm ochii în stanga și-n dreapta.
1. Shrek’s Adventure. Prâslea este, ce să vedeți, fan Shrek. Pentru că, nu-i așa, Prâslea este fan orice. Așa că ne-am gândit că i-ar plăcea ceva ce s-a prezentat ca fiind o călătorie interactivă către Far Far Away. Practic, am avut parte de un tur de aproximativ o oră în care ne-am plimbat cu un autobuz magic și nu prea (Amaliotul spunea că ar fi fost ceva magie dacă chiar s-ar fi mișcat de pe loc), ne-am întâlnit cu diverse personaje care ne-au pus la încercare, pe noi și pe toți ceilalți vizitatori, pentru a putea merge mai departe, am evadat din închisoarea în care ne-a aruncat Rumpelstiltskin și am făcut o poză cu Shrek, la capătul aventurii, poză pe care am căpătat-o, desigur, dar contra unei sume de bani.
2. London Eye. Am mai văzut astfel de roți, ne-am mai și dat în unele, dar nu puteam veni până aici fără să urcăm și-n roata londoneză. Mai ales că este considerată cea mai populară atracție turistică plătită din întregul Regat Unit și, în plus, și cea mai înaltă roată de observare din Europa. Am prins o coadă măricică, dar timpul de așteptare a fost mai mic decât ne-am fi imaginat, iar ”zborul” a durat până-n jumătate de oră. Pe site se menționează aceste treizeci de minute, dar parcă mie mi s-au părut mai puține. Totuși, nu am cronometrat, ceea ce înseamnă că sunt șanse mari să mă înșel.
În ce privește costurile, ca să mai economisim câte ceva, am luat un pachet alcătuit din cele două atracții de mai sus și ne-a costat cam așa: 60 de lire de adult și 54 de copil. Separat, Shrek’s Adventure ar fi fost 30 de adult și 24 de copil, iar London Eye 40 de adult și 36 de copil. A se ține minte că 1. mai peste tot copil înseamnă orice ființă vie cu vârsta între 3 și 15 ani și că 2. conversia în lei nu are sens, fiind dătătoare doar de bătăi de cap și stări de leșin.
3. Science Museum. Cam peste tot pe unde mergem, în marile orașe unde există așa ceva, punem pe listă și nu ratăm. Am mai povestit pe-aici despre La cité des sciences et de l’industrie din Paris, CosmoCaixa din Barcelona, NEMO Science Museum din Amsterdam și poate ar fi cazul să povestesc cândva și despre Museo de Las Ciencias Principe Felipe din Valencia.
Singurul minus legat de acest muzeu a fost doar timpul pe care i l-am alocat: vreo trei ore și ceva. Privind înapoi, ar fi trebuit să gândim traseul zilei mai bine, dat fiind că ora de închidere a muzeului este șase, în timp ce celelalte două atracții puteau fi bifate și mai târziu de atât. Cert e că ne-am distrat cât am stat acolo.
Ca de obicei când suntem cu Prâslea și Amaliot, prioritatea este zona pentru… copii. Wonderlab: The Equinor Gallery se numește și a fost fix cum îi spune numele. Ne-am minunat și ne-am distrat și noi pe lângă ei, citindu-le și explicându-le, ba chiar, pe alocuri, testând noi înșine. Și tot ca de obicei în astfel de locuri, oportunitatea fantastică pentru cei mici, dar și pentru cei mari este ca, trecând de la o zonă la alta, iar Wonderlab are șapte astfel de zone, să vadă, să audă și să simtă fenomene naturale reproduse la scară mai mică, într-un mediu protejat, în așa fel încât să le și înțeleagă. Minunat, fără doar și poate.
Lăsând la o parte colecțiile pe care le-am vizitat, precum Tehnologia Comunicației, Matematică, Astronomie, ce a părut inițial interesant și dătător de adrenalină, dar a rămas la final doar interesant, ca idee, dar fără atât de multă adrenalină precum am crezut noi, a fost Typhoon Force, un simulator care îți arată cam cum se pilotează o asemenea mașinărie și cam care este senzația în interior. Întregul zbor, care durează în jur de un sfert de oră, este însoțit de o prezentare audio-video.
Ca prețuri, amintim așa:
- intrarea gratuită în muzeu, iar aici sunt incluse colecțiile lor permanente
- 9 lire de copil și 10,80 de adult pentru Wonderlab (există și o variantă de preț care adaugă și o mică donație)
- 5 lire pentru simulator, indiferent de vârstă
Ca o concluzie, prima zi a fost ca o șaorma cu de toate: cu uimire foarte aproape de spaimă, cu nervi întinși la maximum, cu aglomerație, cu o priveliște superbă a Londrei, cu Shrek, mult Shrek, cu știință și cu avioane de vânătoare. O, da, și cu doi cimpanzei.