O poveste despre cum două mere curățate și tăiate în bucățele țin copilăria picilor pe loc. Sau îi fac îndepărtarea mai ușoară.
– Mami, îmi faci măr, te rog?
Asta este întrebarea Amaliotului din aproape fiecare seară. De fapt, nu știu de ce am zis ”aproape”, când rar se întâmplă să nu ceară. A rămas un obicei din vremuri pe care abia mi le mai amintesc, când era foarte mică și poftea la un măr seară de seară, ca un ceas elvețian, în jur de nouă-zece. De când cu școala, rugămintea ei vine în apropierea orei de culcare. Iar eu, oricât de obosită aș fi, oricât de multă treabă aș avea, oricât de multe mărunțișuri (repetitive, oh, re-pe-ti-ti-ve!) mă mai așteaptă, nu refuz. Sigur că, de când cu Prâslea, două mere au seară de seară aceeași soartă, nu numai unul. Două mere sunt curățate, tăiate în bucățele (cu niște ani în urmă, chiar erau bucăți mici, acum bucățelele s-au transformat în felii – cam opt-zece, căci le tai mereu cam la fel) și așezate în câte un castron mic, alb. Nu știu exact când, dar de curând oricum, din tot acest ritual a dispărut furculița. Da, mărul, în familia asta a noastră, ca multe alte lucruri pe care nu te-ai aștepta să le vezi înfipte în dinții fioroși de metal, se mânca numai cu furculița. Acum, iată, se descurcă de minune și cu mâna.
Mă gândeam zilele astea că-s mari și c-aș putea oricând să renunț la acest obicei. Să instaurez unul nou. Să-i rog să dea fuga la bucătărie și să-și ia fiecare câte un măr. Să-l mănânce așa cum toată lumea mănâncă un măr. Mușcând cu poftă din el. Până la cotor.
Dar mie? Mie ce mi-ar mai rămâne de făcut? Toate celelalte mărunțișuri repetitive? Cinci minute în plus, pe care le-aș valorifica dând cu mătura? Strângând hainele aruncate te miri unde? Parcă prefer mărul, nu știu cum să vă zic. Fiindcă, de fapt, altceva mă roade pe mine. Dacă n-ar mai fi mărul, nu mi-ar prea mai rămâne nimic din copilăria lor. Toate tabieturile de copii mici ale lui Prâslea și Amaliot se cam duc. Se tot duc. Pe apa sâmbetei. Se spală singuri. Doar Prâslea mai are nevoie de ajutor la spălatul pe cap, dar ăla se întâmplă o dată pe săptămână. Se deplasează singuri din baie în dormitor. Nu-i mai împachetăm în prosoape și nici nu-i mai cărăm ca pe sărmăluțe. De altfel, și prosoapele le-au rămas mici. Cum se spală singuri, nici MasterChef nu și-a mai desemnat câștigătorii – mereu doi, Prâslea și Amaliot. Nu le prea mai citesc, căci acum citesc și singuri. Amaliotul își ia zborul singură spre școală, iar de ceva timp și Prâslea insistă că s-ar descurca.
Serile mele de acum nu prea mai sunt serile mele de zece ani încoace. Sunt serile mele de zece ani încolo. Și bag de seamă că vor fi ceva mai sărace. Nu și în mere, de asta puteți fi siguri. Două mere vor fi sacrificate, cu conștiinciozitate, chiar și atunci când Prâslea și Amaliot nu vor prin preajmă ca să le mănânce. Fiindcă în astea două mere e gustul copilăriei lor.
