De demult de tine taica îmi spunea mereu povești, ca de steaua cea mai mândră a oștirii românești.
S-a născut demult și s-a stins de curând, iar ea trebuie să se scuture de povara pierderii cumva. Spunându-i povestea, în rânduri puține și simple, împărtășind-o și sperând ca astfel să doară mai puțin. Cel mai probabil nu va fi așa, căci asemenea răni nu se vindecă atât de ușor, lăsând oricum o cicatrice cu care va trăi nelegitim până în ultima zi a vieții sale.
S-a născut demult și ăsta a fost cel mai mare defect al lui, pentru că l-a alungat prea timpuriu din lumea pe care a iubit-o nespus. Se lăuda oricui avea curiozitatea sau răbdarea să-l asculte că a văzut lumina zilei în vechiul Cadrilater. Nu se sfia niciodată să-și etaleze mândria că, iată, venirea-i pe lume s-a întâmplat mai altfel decât în cazul muritorilor de rând. Într-o perioadă a refacerii și a conflictului latent, când întreaga planetă părea să fie un butoi cu pulbere gata să transforme omenirea într-o amintire, erau destui aceia care-și vedeau de rutina cotidiană și de obligațiile vieții de familie. Erau destui aceia care, în ciuda încrâncenării ce plutea în aer, procreau fără să le pese de incertitudinea în care pruncii lor își vor clădi viitorul. Așa a fost bunicul ei aruncat în vâltoarea unui 1925 interbelic, într-o zonă oricum condamnată la un destin nefericit prin însuși statutul ei de la acea vreme și prin lipsa unui sentiment de apartenență bătut în cuie. În zi de sărbătoare, se înțelege, de-un 15 august ce nu putea să fie decât premisa unei treceri frumoase prin viață.
Fiu de țărani sadea și posesor al unei moșteniri nomade de netăgăduit, a trecut prin experiența strămutării forțate la o vârstă la care copiii n-ar trebui să ducă prea multe griji pe umeri, fie și din poziția de prim născut al familiei. Și totuși, dezrădăcinarea timpurie a lăsat urme pe care nici deceniile și nici binele ce i-a urmat nu le-au putut șterge. Cumva, însă, începutul de la zero a fost o lecție pe care nu a uitat-o niciodată și pentru care, paradoxal, avea să mulțumească mereu divinității, căci el a fost mai degrabă un as în mânecă în clipe de restriște, și nu un handicap.
Ajunși printre ai lor, pe pământ recunoscut românesc, singura opțiune a acestor oameni a fost, fără doar și poate, supraviețuirea. După posibilități, firește, dar niciodată în afara comunității și, în sens mult mai restrâns, a familiei. În jurul legăturilor de sânge, fie ele mai mult sau mai puțin volatilizate, și-au construit un nou acasă, din nimic, spre mirarea celor ce nu se așteptau la o astfel de renaștere. De la mic la mare, au pus umărul la clădirea noului univers familial și-au dat din coate până ce meritul de a nu se lăsa călcați în picioare le-a fost unanim recunoscut.
Și el i-a iubit pe-ai lui, cu înflăcărarea temperată cu care s-a iubit și pe sine, dar ceva îl scotea parcă din mulțime, spre nemulțumirea propriei familii și întru bucuria-i personală, pe care nu s-a sinchisit să o ascundă. Nici nu avea de ce, la urma urmei. Nu se născuse, spunea el cu un zâmbet superior, dar resemnat, pentru a duce vacile la păscut. Erau destui cei ce-l puteau înlocui cu succes într-o îndeletnicire pe care, decât să o faci fără tragere de inimă, pe jumătate, mai bine nu o faci deloc. Cu atât mai mult cu cât descoperi, printr-o minune, că niște neuroni, oricâți or fi binevoit să se pună în mișcare, conspiră cumva împotriva mersului firesc al lucrurilor. De parcă cineva nu l-ar fi vrut acolo unde îi era locul și l-ar fi ținut, împotriva voinței părinților, departe de câmpul sfânt.
S-a încăpățânat să rămână în băncile școlii mai mult decât o făcuse oricine altcineva din familie înaintea lui și a absolvit cu brio cele șapte clase ale școlii primare, visând cu ochii deschiși la statutul de intelectual. Dar n-a prea fost să fie. În ciuda insistențelor celor din jur și cu atât mai puțin a rugăminților sale pătimașe. Cu un regret ce avea să-l urmărească toată viața și pe care avea să încerce să-l atenueze mai târziu prin urmașii săi (fie ei copii sau nepoți), și-a pus ambiția în cui, sperând ca într-o bună zi să își răzbune aripile frânte.
Într-un fel incomplet și poate tocmai de aceea insuficient, a făcut-o. Prin ea. Căci i-a dus ambiția și dragul de carte acolo unde el nu a fost lăsat să o facă. De pe la trei ani, au fost echipa perfectă. El dascăl, ea învățăcel. El cu bucuria nedisimulată de a-și fi împlinit vocația, ea cu ambiția și speranța de a-i înzeci sclipirea din ochi. Avea trei ani și un pic și vorbea la fel de mult pe cât vorbește și astăzi, dar scria, citea și socotea așa cum nici colegii ei de mai târziu, trecuți de clasa întâi, nu aveau să o facă. Avea trei ani și un pic și devenise un fel de minune a lui, de care se mândrea cu toată ființa și pe care își dorea să o arate lumii întregi. Avea trei ani și ceva și citea poveștile lui Petre Ispirescu oricui le călca pragul, lăsând cu gura căscată orice spectator. ”Facem puțină aritmetică?” devenise îndemnul secret cu care îl atrăgea zilnic, fără excepție, la masa unde se nășteau, cu fiecare literă sau cifră apăsată cu creionul pe hârtie, minunile lumii, iar el se conforma în tăcere, fără să schițeze vreun gest nelalocul lui, care să le trădeze taina.
A fost primul ei dascăl și primul ei mare noroc, căci de la învățătura lui încolo lucrurile au decurs cum nu se poate de limpede și de firesc. A fost primul ei dascăl și i-a fost suficient. Într-atât încât, cu o înverșunare incredibilă, s-a împotrivit grădiniței. Sprijinul ei era acolo și nu avea nevoie de nimic mai mult. O încadrare impusă nu ar fi făcut altceva decât să o inhibe și să-i înăbușe elanul cu care își vedea de răsfățul cotidian. Carevasăzică, periplul nu le-a fost curmat, iar entuziasmul a crescut văzând cu ochii. După cum era de așteptat.
Mai târziu, când clasa întâi nu a putut fi sub nicio formă evitată, au cules împreună roadele efortului lor comun și au primit recunoașterea generală pentru rezultatele unei munci pe care niciunul dintre ei nu a văzut-o vreodată ca pe o corvoadă. Curând, pe Papu avea să-l cunoască întreaga școală, întrucât omul discret din spatele copilei ce se mândrea cu cel mai cel bunic din univers nu putea rămâne în umbră. Așezat cuminte în rândul celorlalți părinți și bunici ce-și așteptau odraslele să se înghesuie la ieșirea din școală, Papu a devenit, puțin câte puțin, bunicul universal. Mereu acolo, gata să sărbătorească orice victorie și să încurajeze în caz de eșec. Se bosumfla, ce-i drept, la nereușite sau nedreptăți, uneori peste măsură, dar își găsea consolarea în credința că învățăcelul își însușise cea mai importantă lecție: aceea de a călca strâmb, de a se culca pe o ureche sau de a se poticni în vreun moment de extenuare fizică și psihică, dar și de a-ndrepta greșelile, fie ele involuntare sau nu.
Succesele au venit unul câte unul. Bunicul își însoțea nepoata pretutindeni, transformându-se în timp din dascăl în sfătuitor, din sfătuitor în cel mai înflăcărat suporter, din cel mai înflăcărat suporter în cel mai bun prieten. Prieten i-a rămas de-atunci și până azi. Cel mai bun. Necondiționat. În ciuda angoaselor, în ciuda confruntărilor iminente între cele două personalități aproape identice, în ciuda tonurilor uneori ridicate și a frustrărilor firești, până la urmă. Încetul cu încetul, a învățat să-i dea drumul în lumea de afară. Pygmalion își definitivase creația, iar aceasta era pregătită să-și ia zborul. Și l-a luat, dar fără să uite a privi înapoi, cu drag și cu recunoștință, către cel ce i-a dedicat cei mai frumoși ani.
Azi și-l amintește haotic. Secvențe și imagini îi vin în prezent de niciunde. Până nu demult îi întunecau instantaneu chipul. Până azi, de fapt, când, cu un zâmbet discret, își îneacă lacrimile ce și ieri i se înodau în bărbie și își înfruntă eroic nodul din gât. Îl vede stând în holul luminos al casei pe care a construit-o din temelie, cu zeci de ani în urmă, când și-a luat destinul în mâini și singur și-a decis a doua strămutare. Stă și privește spre curtea casei. Privește în gol și-și caută jumătatea care nu mai e. Uneori plânge. Ea nu știa că și bunicii plâng. În clipa imediat următoare, simte în palmă atingerea fermă a mâinii lui, din cele patruzeci de zile în care nu au uitat să îi aprindă bunicii o lumânare și să îi ude mormântul. Devotamentul și meticulozitatea cu care își pregătea în fiecare dimineața sacoșa cu cele trebuincioase s-au înghesuit definitiv în sufletul ei, ca o mărturie mereu vie a amprentei lui asupra femeii de astăzi. Ah, nu, astăzi nu! Nu din nou covrigi! Nu aceiași covrigi! Și totuși, din preaplin de mulțumire, din preaplin de ”nu-i pot răni sentimentele”, înghițea covrigii pe nerăsuflate, ori de câte ori binevoia să-i facă o astfel de surpriză. Și se-ntâmpla des. La masa de Paște dintr-un 2009 suficient de tumultuos, i-a analizat alesul din cap până-n picioare, din fiecare cuvânt în cel mai mic gest. A doua zi, cu noaptea-n cap, i-a fericit dimineața cu cel mai mare și mai frumos buchet de flori, în semn de totală acceptare. În semn de ”Felicitări! Mai bine de atât nici că puteai să alegi!”. Cu galanteria nu s-a jucat niciodată. Nu ține minte să fi ratat vreun 1 Martie, vreo zi a femeii, vreo aniversare de orice fel în care să nu se fi întors acasă cu brațul plin de flori, cu mândria gestului la purtător. Cu 24 de ore înainte, fără doar și poate. Căci i-a plăcut s-o ia înaintea tuturor, mereu. Și cel mai dătător de lacrimi amănunt era telefonul pe care i-l dădea nepoatei pentru a-i spune că acasă, la 225 de kilometri distanță, o așteaptă eternul buchet de flori.
Dar cel mai limpede și-l amintește în duminica aceea. Ultima. Ea nu știa că era ceva în neregulă, iar el nu știa exact ce anume i se-ntâmplă. Intuia. Altfel, n-ar fi avut loc acea conversație pe care o păstrează și astăzi, înăuntru, ca pe cele sfinte. Căci niciodată nu intrase cu bocancii în viața ei și nu-și bătuse gura cu sfaturi directe pe care, cel mai adesea, oamenii aleg să le ignore. Stăteau pe marginea patului, unul lângă celălalt. Evident stânjeniți, evident dornici ca momentul să se consume mai repede, dar evident conștienți că-i musai să se întâmple. ”Faci ce vrei și cum vrei, papule, dar o mireasă frumoasă are talia subțire.” S-a înduioșat și a zâmbit din toată inima și l-a pupat cum n-avea s-o mai facă niciodată și l-a asigurat că va fi, când va fi, cea mai frumoasă mireasă.
La trei săptămâni de-atunci, într-o a naibii zi de marți, a refuzat să îi vorbească. Era prea prinsă-n munca ei, șeful era prin preajmă, iar ea nu avea unde să se ascundă ca să-i spună cele din urmă vorbe. De-ar fi știut că erau cele din urmă vorbe, le-ar fi plâns atunci cu siguranță. I-a promis că primul lucru pe care îl va face, de-ndată ce va ajunge acasă, va fi să-l sune și să stea la povești. Câteva ore mai târziu, alesul ei o aștepta cu chipul încremenit. A știut. A știut că a făcut-o lată, că a ratat ocazia, că va trăi toată viața cu o remușcare ce-o va mânca pe dinăuntru ca o molie. A știut că moșul nu-și ținuse singura promisiune pe care i-o făcuse cu mulți ani în urmă și pe care i-o tot confirma, în fiecare an. S-a oprit la 85. 1000 s-au dovedit prea mulți, chiar și pentru el.
A trecut mult timp de-atunci. Atât de mult încât întâmplările au început să se piardă într-un trecut pe care doar ea și cei ce i-au fost în preajmă îl mai pot răscoli. Uneori, are impresia că a rămas singură în lupta asta nedreaptă și-i vine să trântească cu toți de pământ, să urle în cele patru puncte cardinale și să-și strige durerea. Papu iubea viața mai presus de orice și se temea de moarte cum nu s-a temut de nimic altceva. Și-atunci cum să nu se-ntrebe pe unde-o fi umblând acum, dacă-i e bine și dacă știe că nu l-a uitat? Cum să își trăiască viața firesc și complet, dacă el nu mai e lângă ea, ca să i le împărtășească pe toate? Cum să nu viseze la alte lumi, paralele sau nu, la vieți viitoare în care, cine știe, s-or întâlni cândva?
Ah, moșule, câta mai golul ai lăsat!
