Pe masa din sufragerie sălășluiește de câteva săptămâni haosul primordial. Ai zice că cei doi copii ce colorează de zor se pregătesc de cel mai mare examen al vieții lor, adunându-și toate forțele pentru a duce la bun sfârșit o lucrare de dimensiuni colosale al cărei termen se apropie cu pași repezi. Și n-ar fi o presupunere foarte departe de adevăr dacă nu ne-am afla în mijlocul verii, sub un soare mai dogoritor și mai fâșneț ca niciodată. Un teanc generos de blocuri de desen și coli de hârtie împrăștiate într-o dezordine ce ar înfuria-o pe mama celor doi pitici, creioane colorate așezate tacticos într-o ordine deloc întâmplătoare, de-un roșu, galben și albastru ce-au ieșit neînsoțite din cutii, spre a se face remarcate pe mii de hârtii de zece pe cinci, rigle și foarfece desprinse parcă din poveștile de mare croitor ale bunicului.
S-ar auzi și musca, de-ar reuși să treacă de plasa de protecție bătută temeinic în zeci de piuneze și dacă, odată pătrunsă în tărâmul tricolor, nu s-ar simți ea însăși stingheră în liniștea aceasta mormântală. Se-aud, însă, respirațiile întretăiate ale celor doi copii, sacadate și apăsate, de parcă s-ar elibera de toată emoția pe care o aduce fiecare culoare în parte. Se-aud și creioanele căzând pe geamul de sticlă ce acoperă masa de șase persoane așezată ca un axis mundi în mijlocul sufrageriei, lăsând la vedere mileul croșetat cu zeci de ani în urmă de bunica din partea mamei. Se-aud creioanele colorând bucățile de hârtie cu patima unor țânci animați de gustul unei victorii ce avea să vină cât de curând de peste ocean, din partea unui unsprezece magic.
Maria are nouă ani, iar Mihai șapte neîmpliniți. Pentru Maria este a doua vacanță de vară de când bunicul i-a dat ultimul dar de care avea nevoie pentru a deveni scolăriță cu acte în regulă: o pereche de aripi perfecte. Pentru Mihai, în schimb, este ultima vară de dinainte de a-și lua și el zborul, aidoma surorii mai mari, deși a promis tuturor că el va săvârși minunea de a opri timpul în loc sau de a-l dilata, măcar, spre a întârzia inevitabilul.
Sunt doi copii care au dat păpușile, soldații și joaca afară, în fața, în jurul, de-a lungul și de-a latul blocului, pe-o experiență irepetabilă. Campionatul Mondial de Fotbal din ’94 nu putea trece orișicum pe lângă ei. Tata ofta adeseori la amintirea succesului răsunător de care s-a bucurat în scurta, dar extrem de intensa lui carieră de fotbalist. Se întâmpla foarte demult, în anii facultății, dar convingerea că ar fi putut face foarte mult este mai vie ca oricând. Ea și sentimentul de frustrare, de neputință în fața canoanelor vremii, în fața pragmatismului pe care a refuzat să și-l însușească și-a degetului arătător al tatălui său care-i sugera, deloc subtil, să-și țină picioarele în frâu și să-și vadă de viață și de cifre ca tot contabilul de rând. Paradoxal, tocmai acest tată, astăzi bunic al celor doi copii, le-a insuflat dragostea pentru fotbal. Fost arbitru, în vremuri când pământul era cel ce își cerea în permanență jertfa, și nu cifrele, bisturiul sau cuvântul scris, el însuși s-a răzvrătit împotriva cutumelor ce i-au sacrificat până la urmă mintea sclipitoare și dorința de a nu duce vacile la păscut. A arbitrat ani buni, cu obstinație și dedicare desăvârșită, și și-a cultivat mai apoi pasiunea pentru acest sport rege pe care nu l-a detronat niciun altul vreme de 85 de ani. Pentru ca imaginea să fie completă, mama piticilor pare să fi fost anume aleasă pentru a se încadra perfect în tabloul de familie microbist. Cu un ”cazier” de fost și împătimit suporter ar Universității Craiova de dinainte de ’89, ce-a strigat din toată ființa de-un metru cincizeci încurajări care mai de care mai băiețești, ar fi fost departe de idealul feminin al familiei dacă nu și-ar fi dovedit talentul, înnăscut spuneau cu toții, de a nu greși niciodată în dezbaterile destul de aprinse cu privire la nesuferitul și de bătăi de cap dătătorul offsaid.
Pregătirile se apropie de sfârșit. Creioanele au fost ascuțite de atâtea ori încât acum, când sunt doar niște cioturi greu de mânuit, par să fie mai degrabă pe măsura celor doi pitici decât au fost de la bun început. Au repetat și imnul, cu înflăcărare, făcând să răzbată un Deșteaptă-te, române clar și pătrunzător dincolo de pereți și ferestre, când într-un singur glas, eliberând o forță și-o emoție de nestăvilit, când în canon, așa cum doamna Mosor, dascălul de suflet al Mariei, își punea învățăceii să interpreteze cântecelele despre patrie și părinți la serbările de peste an. Și au făcut-o cu atâta patimă c-au răscolit, pe apucate, oameni și suflete, de la însuși Burebista, cu spiritul lui de dac, la strămoșii de demult ce nu mai sunt, ba chiar la propriile suflete mari ce sălășluiesc într-înșii, ce sunt atât de mici.
Astă-seară, Argentina nu are nicio șansă. Este singurul scenariu acceptabil. Pot înșira, pe nerăsuflate, numele tuturor jucătorilor, atât de pe teren, cât și de pe banca de rezerve, și știu că nu-i chip ca echipa să dea greș. Milioane de oameni așteaptă cu sufletul la gură veștile bune de peste ocean. Nu mai vezi țipenie de om care să se avânte afară, pe bulevarde, acum când bucuria tuturor stă în douăzeci și două de picioare și unsprezece minți zburatice. Copiii stau în picioare în fața televizorului, încordați, cu mâna la inimă, și cântă imnul de parcă de ei ar atârna soarta acestei seri. Stegulețele sunt puse deoparte, la îndemână, pentru ca, la fluierul final, să o zbughească pe scări conform planului. Dacă a fost noroc, întâmplare sau minune, ori dacă pur și simplu așa a fost să fie, n-o știe niciunul dintre ei. Ce știu însă amândoi este că noaptea aceea toridă de vară a fost una magică. Miile de stegulețe tricolore au ajuns în aer în mai puțin de un minut și s-au legănat spre pământ într-un delir de nedescris. A fost, fără doar și poate, cel mai frumos minut al copilăriei lor. Minutul victoriei din vara lui ’94.
***
Sună cineva la ușă de secunde bune, dar nimeni nu se sinchisește de țârâitul asurzitor. Se ridică din pat într-un salt de mare acrobat și, bodogănind asemenea unui om mare exasperat de boacănele odraslei vecinilor, își târâie picioarele pe gresia rece. Întreabă, cât o țin plămânii și corzile vocale, cine e dincolo de ușă, prelungind ”e”-ul într-un tril hazliu, cât să-i permită o scurtă ridicare pe vârfuri, cu gâtul alungit la maximum în direcția vizorului încă prea sus pentru un om atât de mic. Știe că în aceste câteva secunde nu poate crește jumătate de metru, dar odată și odată minunea tot se va întâmpla, iar ea nu voia sub nicio formă să rateze marele eveniment. În ziua când va deveni om mare, va fi acolo, se va bucura și va privi pe vizor neîncetat la frânturile de viață ce se petrec în casa scării, urmând ca mai apoi, la cină, să povestească tuturor întâmplările cărora nu le-ar fi putut fi martoră de-ar fi rămas un biet copil de-un metru și puțin. E unchiul Tănase, musafirul ei preferat, pe care visa adeseori că-l ”împrumută” definitiv și irevocabil și care, parcă știind de planu-i diabolic secret, nu le călca niciodată pragul neînsoțit. Așa și-acum. Și iată cum, în mai puțin de câteva minute, ajunge-n fața unui public curios, citind cu nesaț din poveștile și basmele românilor culese de-un domn pe care nu-l cunoștea, dar la care ținea, fără să știe de ce, nespus. Petre Ispirescu. Bunicului îi place să-și laude progenitura și să se umfle-n pene, căci un copil de patru ani ce știe să citească de pe la trei și-un pic mai bine decât școlarii de gimnaziu este o minune ce trebuie să caște cât mai multe guri. Dar fără să-și dea seama, bunicul înfăptuiește acel ceva la care nici n-ar fi visat. Copila nu se mai desparte de cartea învelită cu o copertă încropită dintr-o coală albă de hârtie a lui Petre Ispirescu. Nici când doarme, căci atunci și-o așază cu drag lângă pernă, de parcă îngerul păzitor i-ar citi din Zâna Zânelor în somn, spre a-i face visarea mai frumoasă și a-i alunga gândurile negre.
***
Patricia este o Dacia 1310 de-un gri metalizat perfect pentru care familia Simionescu s-a dat peste cap vreme de câțiva ani și care a picat în sânul ei în cel mai bun moment cu putință. Domnul Simionescu, așteptându-și consoarta într-un frig aproape siberian în fața magazinului Unirea, a tras un loz în plic de plictiseală. Îi dârdâiau degetele înmănușate de zici că-l năpădiseră cele mai cumplite convulsii și-i înghețase și inima-n piept, de abia o mai putea auzi bătând. Doar șuierul vântului intrându-i când pe o ureche, când pe alta, și aburul nesfârșit ieșindu-i pe gură și pe nări, ca furnale clocotind, îl mai asigurau că-i totul aievea și că trupul nu i-a amorțit de tot. Ăl-de-Sus i-a răsplătit domnului Simionescu răbdarea din toate zilele cu ger năprasnic sau cu o și mai afurisită caniculă când doamna Simionescu găsea de cuviință să iasă la cumpărături, trimițând, sub forma unui loz în plic, ”motorul” ce avea să-l recompună și să-i pună viața în mișcare. O Dacia 1310 de-un gri metalizat perfect ce-avea să-i plimbe pe soții Simionescu și pe cei doi copii ai lor în tururi nesfârșite ale țării pe care până nu demult o cunoșteau mai degrabă din manualele de geografie. Au numit-o Patricia, după cântăreața preferată a domnului Simionescu, o franțuzoaică pe numele ei de familie Kaas, ce-avea să le cânte mereu la drum lung despre Les hommes qui passent. Îl pronunțau neaoș, cu ”ci”, dintr-un respect de netăgăduit pentru originea română a primei mașini ce-a avut curajul să poposească în familia lor.
În primul lor concediu, pe când priveau tuspatru pe hartă, domnul Simionescu a făcut un gest de maximă îndrăzneală care a rămas consemnat pe veci în istoria familiei, sugerând ca, la întoarcere, să ia calea Transfăgărășanului. Copiii nu avuseseră prilejul să-l străbată până în vara aceea, dar din poveștile celor din jur părea suficient de periculos cât să-i înspăimânte și să-i atragă-n mrejele lui deopotrivă. Spaima copiilor, direct proporțională cu entuziasmul părintelui lor, era cu atât mai pronunțată cu cât domnul Simionescu, novice într-ale șofatului, se lăuda tuturor cu oprirea motorului într-o intersecție semiaglomerată ca fiind cea mai mare aventură a sa la volan. Copiii sunt ușor crispați, dar nerăbdători să-l pună pe bravul lor tată în încurcătură, acesta din urmă exaltând la perspectiva necunoscutului ca un adolescent aflat la prima întâlnire, în timp ce doamna Simionescu, preocupată mai degrabă de logistica acelei zile, nu părea să aibă vreun cuvânt de spus.
Patricia s-a comportat exemplar și este pomenită și-n ziua de astăzi pentru tonusul de invidiat, pentru răbdarea incomensurabilă cu șoferul începător, dar mai ales cu ceilalți trei pasageri cârcotași și pentru abordarea perfectă a curbelor ce a făcut ca întreg drumul să fie savurat de Simionești așa cum se cuvine. Transfăgărășanul li s-a dezvăluit în toată splendoarea, virgin, timid și cu bucurie nedisimulată, și li s-a imprimat pe retină pentru veșnicie. Dovadă a aventurii de-atunci stă astăzi fotografia de mare angajament care-a surprins portretul de familie autentic simionesc: cei patru stând în fața mașinii parcate pe marginea drumului, c-un tată mândru nevoie mare, cu o mamă îngândurată, dar zâmbitoare, cu tânărul Simionescu mai năzdrăvan ca oricând, având un picior deasupra prăpastiei ce se ițea dincolo de drum, prefăcându-se că stă să cadă, în ciuda surorii mai mari care, de teamă și de furie împotriva umorului macabru al mezinului, se descărcă apoteotic cu lacrimi de crocodil.
***
Rândul 1, locul 15. De când s-a împrietenit cu doamna Zamfir de la casa de bilete a Teatrului Național, nu mai ratează nicio piesă. În plus, se zgâiește la scenă și la oamenii aceia magistrali pe care-i vedea și înainte, din când în când, la televizor, și despre care nu știa foarte clar de sunt aievea ori ba, din primul rând. Doamna Zamfir știe deja că nu-i o studentă oarecare și că-și sacrifică masa de prânz pentru bilete la teatru, cărți și, în răstimpuri, ca un răsfăț ce, în loc să-i taie de pe listă o premieră costisitoare, îi anula convenabil iaurtul de dimineață, pentru un buchețel de nuferi roz cumpărați de la bătrâne oacheșe ce se năpusteau asupra ei în fața Universității. Neobositul Radu Beligan, dramatica Maia Morgenstern, veșnic surprinzătoarea Olga Tudorache. S-a-ndrăgostit de fiecare, pe rând, cu patimă, cu lăcomie, cu un dor ce n-avea să se curme nici în cele mai cumplite clipe de restriște și i-a aplaudat cu bucurie și nesaț de parcă întreg succesul acestor oameni ar fi stat în palmele ei împreunate.
Pe drumul spre casă, citește câteva pagini. Câte-i permit traficul și șoferul pe care-l nimerește la cârma lui 85. Astă-seară însă e-un murmur în jur ce nu-i dă pace. Preferă să împartă zâmbete în stânga și-n dreapta, că tot e plin de călători de seară târzie, asemeni ei. Așază tacticos semnul de carte la pagina 48, cu aceeași grijă cu care o făcea și-n clasele primare, când o uita Dumnezeu cu cărțile în brațe și își nota în caietul cu copertă verde cu cuvinte și expresii frumoase minunile demne de a fi ținute minte pentru totdeauna. Era vremea lui Gârleanu cu-al lui Din lumea celor care nu cuvântă și-a lui Vlahuță cu-o Românie pitorească pe care-o cunoștea pe-atunci prea puțin. E-același semn de carte cu Anemonele lui Luchian ce s-a plimbat printre paginile atâtor cărți că nu le mai știe nici numărul, nici cronologia. Îi știe și-i recunoaște în schimb ei atingerea atentă și delicată și devotamentul neclintit. Și toate-s moștenirea doamnei Mosor.
***
Este al douăzeci și optulea an de când se strâng în Ajun ca să împodobească bradul. De la uriașul de odinioară, cu timpul a mai intrat la apă. Cu fiecare an câte puțin. Pe de o parte, de vină-s negustorii hapsâni, ce nu se dau în lături când vine vorba de-un profit mare în prag de sărbători, fie el și-n detrimentul amatorilor cuprinși de patima nebună ce le întunecă gândirea și-i fac să scoată din buzunar sume colosale și nejustificate. Pe de altă parte, de vină-i moda în continuă schimbare ce a redus falnicul brad al anilor trecuți la niște pitici simetric de stufoși, ce-i drept, pe care nimeni n-ar fi dat doi bani cu ceva timp în urmă, dar care astăzi, pe motiv că sunt în vogă, sunt clar supraestimați. Tata a insistat să fie toți de față în după-amiaza asta la ritualul obișnuit, căci, după cum se încăpățânează să le spună de câțiva ani încoace, cam de când a simțit că le-a scăzut progresiv interesul, Crăciunul nu poate începe dacă nu se strânge toată familia în ajun și fără ca fiecare să agațe măcar un glob preferat de-o creangă preferată, care să le aducă noroc.
Combina cumpărată imediat după revoluție nu capitulează nici ea câtă vreme spiritul se menține viu, chiar dacă doar pe la târgurile de antichități se mai găsesc casete care s-o facă să glăsuiască în surdină, sacadat și cu un huruit supărător ce nu distinge un ton de-un semiton. Și totuși, Hrușcă a învins. Ca-n fiecare an, se ridică din cele mai întunecate unghere, se scutură cu demnitate de praf și-ncepe a cânta de parcă n-ar fi fost uitat un an întreg spre a fi previzibil readus în prim plan în prag de sărbători. Sincronizarea este perfectă, căci mama e-n bucătărie, robotind precum un titirez. Dacă nu există Ajun fără de împodobitul bradului, apăi nici împodobitul bradului nu-i complet fără mirosul veșnicilor cozonaci și al salatei de boeuf. Doar colindătorii întârzie să apară, deși în anii trecuți se-nghesuiau pe la uși de la Sfântul Nicolae, preț de o lună-ntreagă, până la Sfântul Ion. Căci omul, cu invențiile lui cu tot, s-a pus de-a curmezișul tradiției și-i pune piedici care mai de care. Tata-i convins că numai interfonul a putut să sperie copiii mici, mari și foarte mari și i-au distrus bucuria ajunului perfect. Interfonul și timpul.
***
Mâine dimineață se va trezi cu noaptea-n cap. Dacă lucrurile merg cum trebuie, iar tradiția chiar se respectă întru totul, e musai ca sub brad să o aștepte surprize care-i vor face ziua mai frumoasă. Va butona telecomanda până ce va realiza că nu mai are nouă ani și că vremea Magicianului a trecut. Până și Abramburica a crescut. Mica nici nu mai e. Dar pentru ea, viața merge înainte. A devenit mamă de curând și, fără să se dea de trei ori peste cap precum Făt Frumos din basme, s-a metamorfozat în copilul ce a fost demult, spre a-i sări în ajutor în noua ipostază. Căci e posibil să fi uitat să sară din băltoacă în băltoacă în hainele de duminică, în drumul spre casă, să privească spre cer și să facă cu ochiul, strâmbându-se, lui nea Pantilie, cum îi spunea bunicul său lui Liviu Vasilică, întru amuzamentul nestăpânit al nepoților, sau să cânte cu vână C-așa-i românul când se veselește/Ca și stejarul când înmugurește. A devenit mamă și știe că puiul de om pe care îl ține în brațe trebuie să capete rădăcini. Așa cum sunt și ale ei. Trainice și pentru totdeauna.
