Trecând peste o primă zi istovitoare, cu un drum lung, prea lung și pentru două persoane adulte, darămite pentru un copil de doi ani și jumătate, vacanța în Thasos nu a fost perfectă, însă în mod cert a fost de neuitat. Nu a fost perfectă atunci, pe moment, căci lucrurile ne-au mai scăpat de sub control pe alocuri, dar acum, rememorând, abia dacă-mi amintesc momentele mai grele.
Și, dacă în prima seară, ajungând la destinație aproape de miezul nopții, tot ce ne-am dorit a fost să găsim cât mai repede drumul spre pat, spre a ne odihni oasele amorțite, carnea tremurândă și înfierbântată, mintea bolborosind a oboseală și nerăbdare deopotrivă, dar mai ales sufletul, bietul de el, a doua zi, dis-de-dimineață, am priceput imediat că făcuserăm alegerea perfectă. Dacă n-am răsfoit grămezi de site-uri, și-am vizitat virtual nici nu mai știu câte hoteluri, și m-am gândit, și m-am răzgândit de câteva ori, dar iată-ne într-o bucățică de rai. O cameră triplă, cu paturi din fier forjat, unul matrimonial și două suprapuse – Gavroche s-a retras, după cum ne și așteptam, într-unul dintre paturile de o persoană, spre a evita piciorușele Amaliotului și a se lăți cum se cuvine; un hotel, America, cochet, afacere de familie, ca multe altele din zonă – de fapt, ca multe altele din întreaga Grecie, dacă ne gândim mai bine -, cu o grădină frumoasă, cu palmieri, foișor și hamace; plajă la nici două minute de mers pe jos, căci ne-am gândit serios la varianta în care Amaliotul va refuza plimbările mai lungi, și-atunci o bălăceală la îndemână putea fi numa’ bună pentru toți trei – plajă care, de altfel, are arborat steagul albastru, semn că excelează la capitolele curățenie și calitate; Skala Prinos, al doilea oraș-port al insulei, situat pe coasta vestică și foarte aproape de Limenas, care ni s-a potrivit mănușă.
Alegând vecinătatea plajei, am avut parte, pe deasupra, și de verdeață din belșug, și de liniștea pădurilor de pini, și ne-am și îndepărtat un pic – la nu mai mult de zece minute de mers pe jos – de forfota specifică centrului portului, ceva mai zgomotos și mai viu.
Amaliotul a fost, însă, de partea noastră și ne-a permis să explorăm insula în voie, într-un maraton nebunesc al celor mai frumoase plaje cu putință, cu ape turcoaz și limpezi, cu nisip fin și fierbinte și pietre atent șlefuite.
În prima zi, am pornit timid spre Limenas, capitală și centru administrativ al insulei, unde am rătăcit fără direcție precisă pe străzile înguste, împânzite cu taverne și magazine cu suveniruri. Aici s-a întâmplat să și mâncăm dumnezeiește într-un loc pe care l-am căutat și anul următor, cu oarecare emoție. Tavernaki se cheamă și ne-a rămas în suflet, ce să mai, cu tot cu musacaua pentru care sunt vestiți. Spre seară, ne-am bălăcit acasă, în Skala Prinos, ca într-o convalescență greoaie, și-am prins un apus pentru care fiecare dintre cele 15 ore de mers cu mașina a meritat din plin.
A doua zi, am pornit spre o plajă ceva mai izolată, Livadi, despre care citisem anterior, dar care ne-a întâmpinat cu valuri destul de mari și cu suficient de mulți turiști cât să dorim să mergem mai departe, pe un drum prăfuit și îngust, către Arsanas. Încă o dată, ne-am dovedit foarte inspirați, în ciuda treptelor pe care le-am avut de coborât, și multe, și greoaie, mai ales cu un prichindel după noi și cu o mulțime de bagaje. Ascunsă între munți, plaja Arsanas ne-a pus pe tavă cam tot ce ne-am dorit: un peisaj spectaculos, ape ceva mai liniștite și turiști în număr mult mai mic. În a doua jumătate a zilei, ne-am oprit în Aliki, un sat pitoresc din sud-estul insulei, unde, pe lângă cele două golfuri separate printr-o fășie de pământ împădurită, formând două plaje incredibil de frumoase, se află și un sit arheologic, dar și o foarte veche carieră de exploatare a marmurei.
În cea de-a treia zi, ne-am îndepărtat puțin de mare și am luat la picior un sat tradițional de munte, Panagia, care, să vă spun drept, mi-a mers la inimă și-i de departe preferatul meu. Cu străzi înguste și abrupte, cu case vechi, de-un alb strălucitor și cu câte-o pată de culoare, pe alocuri, de un albastru puternic, răvășitor, dar mai ales cu un sentiment al timpului ce pare că mai degrabă stă pe loc, într-o lentoare ce mai că te convinge că viața-i pentru totdeauna. De-aici, nu ne-am mai oprit decât în valurile de la Golden Beach, una dintre cele mai populare plaje ale insulei, unde, însă, am poposit pentru foarte puțin, cât să ne răcorim picioarele și să ne hotărâm încotro ne îndreptăm. Soarele părea să nu fie prea prietenos, aruncând spre pământ bulgări de căldură, de fierbințeală de nesuportat, așa că am ales să mergem mai departe, spre Paradise Beach. Pân-am ajuns aici, parcă s-a mai domolit bătrânul soare, așa că ne-am petrecut o după-amiază ca la carte. Plaja este mărginită de niște versanți stâncoși, abrupți, iar cei mai curajoși dintre turiști se aventurează care pe unde poate, făcând plajă, chiar nudism, direct pe stânci. Apa este cum nu îți poți închipui de limpede și, spre bucuria copiilor, ori mai degrabă a părinților, nici nu este adâncă deloc. Ba dimpotrivă, trebuie să înaintezi serios pentru a putea înota cât de cât.
În ziua cu numărul patru, i-am făcut o bucurie lui Gavroche. Program de pici, nu-i vorbă, dar parcă și oamenii mari au nevoie de-un impuls, cât de mic, pentru ca, în fiecare dimineață, să o poată lua de la capăt cu forțe proaspete. Așa că, după un drum greu, foarte greu, parcurs o parte cu mașina, o parte pe jos, am ajuns la Giola. O minunăție, nu alta! O piscină naturală, creată senzațional în niște stânci, care atrage o mulțime de turiști din zonă. Mai că-i adună pe toți în jurul ei, așa aglomerat e drumul, dar și coada de cascadori ce sar în fel și chip în bazin. A sărit și Gavroche, ne-a stat un pic inima, dar bucuria unei jumătăți de ore petrecute, în sfârșit, ca oamenii mari, i-au mai scuturat resemnarea de praf.
Și iată că a sosit și momentul întoarcerii acasă. Cum nu voiam, însă, ca vacanța să se termine atât de repede, am împărțit drumul de întoarcere în două și am rămas o noapte în Veliko Târnovo. Pe lângă surpriza de a fi mers în Thasos, după atâția ani de rugăminți, am reușit să ajung și-n celebrul orășel al vecinilor, despre care auzisem atâtea lucruri bune de pe la mai toți cunoscuții mei.
Și aici, ca mai peste tot până acum, am nimerit cum nu se poate mai bine. Hotelul Stambolov, situat pe strada principală, la câteva sute de metri de centru, ne-a oferit o vedere superbă a întregului oraș și a împrejurimilor, dar și un spațiu generos, dispus pe două etaje. Un pic mai greu a fost să ne înțelegem cu doamna de la recepție, altfel foarte simpatică, apelând, care cum a putut, la frânturi de engleză, română sau chiar la gesturi și mimică, după posibilități. Una peste alta, la cei 20 de euro pe care i-am plătit pentru o noapte, nu avem nimic de reproșat, ba chiar l-am recomanda oricui, fără nicio ezitare. După cum am recomanda și restaurantul unde am mâncat în seara în care am ajuns, tot de vreo 20 și un pic de euro (echivalentul în leva, căci nu se poate plăti altfel), niște minunății pe cinste. Pe-aceeași stradă principlă, la câteva minute de hotel, Shtastliveca, despre care am aflat ulterior că ar mai exista și-n Stara Zagora, și-n Sofia. Decorat cu piese de mobilier prețioase și-atât de frumos îmbinate, din lemn masiv, piatră și lemn, de ți-era mai mare dragul să privești, dar parcă și un pic teamă să te-așezi, Shtastliveca este clar unul dintre motivele pentru care vrem ca într-o zi să ne întoarcem în Veliko Târnovo. Asta și fortăreața Tsarevets, pe care nu cred să o rateze vreun turist ajuns în zonă. Fiind așezată pe unul dintre cele trei dealuri ale orașului, care de altfel îi poartă și numele, această fostă cetate a țarilor te pune la grea încercare, mai ales dacă prinzi și o zi foarte călduroasă. Norocul nostru a fost că, având Amaliotul cu noi, n-am impus un ritm foarte rapid de urcare. Ba dimpotrivă, am lăsat-o să se joace în voie, să alerge, să exploreze orice i-a atras atenția câtuși de puțin, să construiască o mulțime de castele din pietre și bănuți, toate sub domnia-i de netăgăduit, de ne-am simțit brusc cei mai bogați oameni de pe pământ cu atâtea proprietăți ale pișcotului.
Una peste alta, această primă vacanță în trei în Thasos a fost nu doar pe sufletul meu, ci a întregului echipaj, și asta în ciuda micilor greutăți ce nici măcar nu mai merită menționate. Ba chiar într-atât de pe sufletul nostru încât și-n anul ce a urmat, vacanța de vară tot în Thasos ne-a găsit. Cam la aceleași coordonate. Doar că, de data aceasta, într-o formulă nouă, de trei veterani plus Prâslea încă nenăscut. Dar despre balonul purtător de Călin și plimbăreț nevoie mare, într-o poveste următoare.
